America?! Ce să caute el în America?
Recunosc, au fost vremuri în care îmi doream foarte mult să ajung în America. Mai exact, în Statele Unite ale Americii. Motivele erau multe, însă cred că cel mai important a fost faptul că atunci cînd eram mică, în cei mai cumpliți ani ai dictaturii comuniste în care nu aveam de nici unele și nici o speranță că se va schimba ceva, America reprezenta pentru noi „paradisul occidental”. Desigur, Occidentul era și la doi pași de noi, în Germania sau Franța, însă acel Occident intangibil de peste Ocean nu se compara cu nimic, acolo era trai pe vătrai și binele aboslut, în vreme ce noi, aici, trăiam într-un întuneric de Ev Mediu. Prin anii ’70-’80 exista în România un adevărat cult al americanilor, care reprezentau o potențială „salvare” națională care nu a venit niciodată (tatăl meu avea un coleg la editură care se simțea tot timpul urmărit de Securitate, însă, de fiecare dată cînd auzea un zgomot de elicopeter, se uita spre cer cu o sclipire de bucurie disperată – „Au venit americanii!”... și cîți alții ca el!), dar și un mod de viață total diferit la care aveam acces doar prin muzică (discuri sau benzi de magnetofon care se vindeau pe sub mînă) sau prin filmele de la video, dublate de Irina Margareta Nistor, unde fiecare „Fuck you!” devenea „Fir-ar să fie!”. Ca să nu mai amintesc faptul că toți cei care reușiseră „să fugă” în America erau considerați niște eroi, America devenise cel mai rîvnit refugiu. Întîmplarea face că, în anul 1980, cei doi frați vitregi mai tineri ai tatălui meu, amîndoi arhitecți și necăsătoriți, dar cu două logodnice cu care colindau pe motociclete întreaga țară, au decis să depună o cerere de emigrare la Ambasada Statelor Unite de la București. Da, încă se mai putea, era o procedură absolut legală, chit că după aceea se transforma într-un azil politic. Cei doi frați au venit la taică-miu, inginer, căsătorit: „Anton, nu ai vrea să depui această cerere împreună cu noi?”. Taică-miu a stat și s-a gîndit – avea un copil mic, un job sigur la întreprindere, o mamă singură și posesivă care, cînd a auzit de America, și-a dus mînă la inimă, invocînd niște probleme cardiace inexistente, și a spus: „Antoane, dacă tu pleci în America, eu nu mai trăiesc mai mult de un an!”. Așa că taică-miu a spus pas și le-a urat mult noroc celor doi frați vitregi, care au așteptat aproape patru ani aprobarea cererii lor, timp în care nu au mai reușit să se angajeze nicăieri ca arhitecți, au lucrat prin fabrici ca muncitori necalificați și au fost luați mereu la întrebări de ce și-ar dori să plece din minunata noastră Republică Socialistă România. Pînă la urmă, în anul 1984 și-au luat zborul spre visul american, au primit cetățenie și și-au văzut de viața lor. Pentru noi, cei rămași, au devenit „americanii”. De multe ori, în familie, discutăm despre acest subiect – ce ar fi fost dacă tatăl meu ar fi acceptat să depună acea cerere de emigrare. În urmă cu ceva timp, aveam tendința să-i condamn pe ai mei pentru că nu au avut suficient curaj să o facă, mai ales că bunică-mea a mai trăit încă 25 de ani de atunci – aș fi fost o fetiță cu cetățenie americană de la șase ani, aș fi fost perfect adaptată, probabil că aș fi scris în limba engleză cu aceeași lejeritate cu care scriu acum în limba română. Și de multe ori mă întreb ce destin aș fi avut. Uneori, în viață, există o cruce a destinului de care nici măcăr nu ești conștient sau pentru care nu ești responsabil, pur și simplu un tren trece pe lîngă tine, deși tu erai pe peron, doar îi faci cu mîna și s-a dus, ca acei copii amărîți pe biciclete care se opresc la barieră în haltele de pe la țară, la Chitila sau la Florești-Prahova – probabil că destinul meu a fost să rămîn și să mă chinui aici cu neputințele societății, cu neputințele mele. „Lasă, mamă, că dacă am fi plecat în America poate te-ai fi apucat de droguri... și ai fi fost moartă acum!”, zice mama, ca să-mi închidă gura și ca să-și justifice decizia de acum 30 de ani (drogurile reprezentau singura mare gogoriță a Occidentului „perfect” american). Ce aș putea să-i răspund? Să-i explic că în America, cu o singură carte pentru copii de succes, te poți plimba prin toată lumea? Și să-i povestesc despre fata aia americancă, Michelle Cuevas, autoare pentru copii, pe care am cunoscut-o în urmă cu doi ani într-un turneu european, am băut un vin împreună la Green Hours. Era un pic obosită, între avioane, un pic confuză, era fata care aș fi putut eu să fiu în America... o scriitoare prinsă într-un mecanism de marketing, dar care se va întoarce la ferma ei liniștită din Montana unde va scrie o nouă carte care va fi tradusă în cinșpe mii de limbi, căci da, literatura pentru copii și scrisul în general, în America, pot fi un job, nu o chestie inutilă și complementară a existenței tale.
De-a lungul timpului, mi-am dorit de nenumărate ori să ajung în America. În America lui Hemingway, a lui Salinger, a lui Truman Capote, a lui John Updike sau a lui Philip Roth. În America Dulcelui bar a lui Moehringer. În America din Once Upon a Time sau cea din Thelma & Louise. Am visat să văd New York-ul, apoi să fac un road-trip pe coasta de Est, să ajung pînă în Florida și apoi în New Orleans. Nu știu nimic despre America decît din cărți sau din filme, oare e suficient atît? America asta din capul nostru are legătură cu cea din realitate?
După vreo zece ani, frații vitregi ai tatălui meu s-au reîntors pentru prima oară în România și a trebuit să-i primim pe „americani” cum se cuvine. Am mers la mici și la bere în Piața Obor, ei voiau să filmeze atmosfera autentic românească de aici și ne întrebau mereu dacă e „safe”. Apoi au revenit de mai multe ori încercînd să-și hrănească niște mici nostalgii, pe care nu le-ar fi avut într-o vacanță în Franța sau Italia. Cum ar fi papanașii de la „Robinson” din Predeal. Habar n-am cum li s-a părut lor, la fiecare vizită, România, probabil că tot un Ev Mediu mai evoluat din care reușiseră să evadeze. De fapt, cred că momentul acela din anii ʼ80, de „fugă”, nu doar că le-a marcat existența într-un mod ireversibil, însă i-a făcut cumva să se simtă superiori nouă, celor care nu am avut curaj să fugim niciunde, cu alte cuvinte ei sînt oamenii „de succes”, noi, ceilalți, niște ratați (e valabil pentru mulți dintre cei plecați înainte de 1990). La un moment dat, la o masă din asta de „revedere”, am spus politicos, pentru că nu aveam ce spune în timp ce tăiam șnițelul în bucățele mici, că mi-aș dori să văd America. Unchiul meu mi-a răspuns rîzînd: „Dar nu pe banii mei!”. Am înțeles, după aceea, că a fost o glumă.
Anton, taică-miu, a ajuns totuși în America, într-o vizită de aproape o lună, la sfîrșitul anilor ’90. Cu toată anxietatea lui legată de zbor – a schimbat vreo trei avioane, ca să nimerească într-un hangar din Tennessee –, a vizitat Carolina de Sud și cea de Nord, a mers pînă la Washington și a văzut Casa Albă. În timp ce era plecat, bunica-mea, care trecuse binișor de 80 de ani și începuse să se sclerozeze, ne suna pe telefonul fix ca să vorbească cu el, iar mama îi explica calm că Anton nu e acasă, e în America. Pentru cîteva secunde, bunica rămînea mută de uimire, după care exclama: „În America?! Ce să caute el în America?”. N-a știut niciodată că ea a fost principalul motiv pentru care eu, nepoata ei, a pierdut acel tren și a rămas să facă cu mînă de la barieră, pe la Crivina sau Florești-Prahova. Însă, între timp, urmărind ceea ce se întîmplă în America liberă și democratică în ultimii ani, dorința mea de ajunge acolo a început să pălească pînă cînd aproape că a dispărut cu desăvîrșire. În momentul de față, nu mai am nici o curiozitate legată de America și mă gîndesc uneori că poate a fost mai bine că taică-miu nu a depus acea cerere de emigrare. Poate că într-adevăr nici ai mei și nici eu nu ne-am fi adaptat acolo, poate că nici măcar n-aș fi scris, poate că aș fi avut un job banal undeva prin Tennessee și le-aș fi interzis copiilor mei să se uite la filmele clasice Disney pe motiv că sînt pline de stereotipuri rasiale.