Am vrut să scriu despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Mergem la o cîrciumă nouă și hipsterească din centru, lăudată în anumite cercuri pe Internet. Cu mîncare din asta bio, rețete românești reinterpretate, dar, în fond, cît de scump poate să fie? Are și o terasă micuță, boemă, e deja cald la ora prînzului, iar terasă e plină. Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale. Oameni care vin aici ca să fie văzuți. (Uneori, chiar mă întreb cine mai muncește în orașul ăsta, din moment ce într-o zi lucrătoare, la ora 12, lumea e pe la cafele, la bazinul de înot și la spa, în mașinile blocate în trafic... așa ceva n-am văzut niciodată la Berlin sau la Viena, de pildă, unde între ora 8 și ora 17, străzile sînt pustii și se aud păsările ca-n pădure). Un cuplu a venit cu un cîine foarte simpatic, așadar cîrciuma mai e și pet friendly, cîinele îmi acordă atenție, dă vesel din coadă, iar eu dau să-l mîngîi, ca pe orice cîine, însă stăpînul, intelectual fin, desigur, îmi atrage atenția pe un ton destul de iritat: „Nu-l atingeți, că-l agitați!“. Hm, poate că localul nu e și people friendly, mă gîndesc eu. Ne așezăm la o masă (rezervată cu o zi înainte), ne uităm în meniu și ne cad plombele – cea mai ieftină cafea sau, mă rog, o variantă reinterpretată a ei e 20 de lei, un ceai din nu știu ce frunze cu nume complicat – 27 de lei etc. Prețurile sînt mai mari ca la Aix-les-Bains, o stațiune franceză aproape de graniță cu Elveția unde au case de vacanță milionarii, unul dintre cele mai scumpe locuri în care am fost vreodată. Totuși, nu sîntem în Elveția, sîntem în București, capitala unei țări cu penultimul salariu mediu din Uniunea Europeană (dacă nu ne-or fi depășit bulgarii între timp), sîntem într-o țară unde, în mod paradoxal, în momentul de față se vinde, la piață, cea mai scumpă ceapă din regiune – 1,60 euro kilogramul, față de 1 euro în Franța, 1,19 euro în Olanda, 1,49 euro în Ungaria și doar 0,93 euro la cehi. Privesc în jur – oare cît cîștigă oamenii ăștia de-și permit să bea ceaiuri și cafele într-o astfel de cîrciumă? Nu trăim, de fapt, în aceeași țară numită România? De masa noastră se apropie un hipster distins pe la vreo 50 de ani, cu ochelari, cu o barbă îngrijită, înțeleg că el e acel „Băiete!“ după care striga bunică-mea prin restaurantele anilor ’80, ospătarul, dar probabil și proprietarul stabilimentului, că așa e la modă acum, să servească patronul cu mînuța lui ca să nu mai plătească angajați. Hipsterul ăsta face toți banii – îmi zic ca să mă încurajez. „Doriți ceva de băut înainte?“ Din acel „înainte“, deduc că ar fi de bun-simț să comandăm și ceva de mîncare dacă tot l-am deranjat, mă uit cu groază pe meniu, nu te poți apropia de nimic sub 50 de lei și astea sînt doar aperitivele, o grisină (coaptă în cuptorul lor de lut, probabil), o măslină adusă cu mare eforturi din Grecia și alte trei frunze cu nume sofisticat. Dar pînă să luăm o decizie, să ne vedem de băuturile noastre, iar eu oscilez deja între un ceai și o bere mică, artizanală, desigur, la același preț. Mă uit la ceas, e trecut de 12, merge și o bere, doar n-o să dau 27 de lei pe un ceai? Am observat că se practică, mai ales în genul ăsta de cîrciumă, un soi de aliniere a prețurilor la băuturi, o limonadă (cu mentă, ghimbir și alte hipstereli în ea) costă cît un pahar de vin, așadar o băutură non-alcoolică e echivalentă ca preț cu una alcoolică, la o adică pare mai rentabil să fii bețiv decît nebețiv. Începe să apară o ușoară stînjeneală între noi, cei de la masă, nici măcar nu mai e vorba de prețurile în sine care sînt, de fapt, nesimțite, ci de faptul că încurajăm acest tip de comerț și de local, un patron poate să ceară orice preț vrea, să pună adaosuri de 500% din moment ce găsește fraieri ca „să consume“ sau poate el chiar consideră, în mod absurd, că produsul pe care ți-l servește are acea valoare, e dreptul lui. Hipsterul cel distins, cu barbă îngrijită, nu are nici o vină, în mintea lui o fi ceva complex, că face un biznis bio-eco, „de calitate“, că face un „bine“ orașului în care trăiește, îl transformă din nou în micul Paris, habar n-am și nici nu mă interesează. Dar ce naiba căutăm noi aici? Ca să nu mai lungesc aiurea povestea, am plecat destul de repede și cu buzunarele mai ușoare în căutarea unui local mai decent. Problema, de fapt, asta e – că în tot orașul nu mai găsești o cîrciumă cinstită, cele mai multe sînt din astea hipsterești, ăsta e trend-ul. Și se întîmplă în cele mai multe dintre orașele mari din România – Cluj, Sibiu, Timișoara, nu contează, avem prețuri de Viena. Unde e cîrciuma proletară (în afară de micii din Obor)? Unde e cîrciuma de cartier la care să-și permită să iasă măcar duminica și pensionarul ca să mănînce o friptură și să bea o bere? În orice oraș mare al Europei există astfel de localuri, în general restaurante de familie cu două-trei mese, fără rezervare, stai la coadă ca să ocupi una. Mergeți prin toată Italia, în Spania, la Lisabona și le veți găsi, dacă veți reuși să le reperați printre țepele turistice. Nu, noi am făcut deja un upgrade, pentru că orice om care își deschide o cîrciumă nu o face dintr-o pasiune anume și din dorința de a avea clienți mulțumiți, ci doar ca să facă bani grămadă, într-un timp relativ scurt. Își plătește prost angajații, în general tineri neinstruiți care peste un an vor lucra la un supermarket sau în oricare alt domeniu pentru că nu vor rezista într-o cîrciumă, bazîndu-se aproape exclusiv pe bacșiș. De aceea, în România e eterna problemă – se prefac că nu te văd, că nu te observă, vine greu comanda, vine greu nota de plată, aștepți la nesfîrșit în colțul tău și te simți umilit pe banii tăi. Voi da din nou ca exemplu Albania, o țară chiar mai săracă decît a noastră. Am mîncat bine peste tot și mereu la prețuri decente, raportate probabil la banii noștri, însă orice albanez își poate permite să mănînce la restaurant o porție de fasuli care costă 7 lei. Oamenii au fost amabili și îndatoritori chiar și în locurile foarte turistice și niciodată nu au așteptat bacșiș (puteai să le lași ceva dacă țineai morțiș), ba dimpotrivă, la un restaurant, după ce le-am lăudat chiflele (coapte în cuptorul lor de lut), am primit pe gratis o pungă cu chifle calde pentru acasă. Mi-am imaginat că idealizez eu Albania, însă am discutat cu niște turiști din München care mi-au zis că era o surpriză pentru ei – primești produse decente, la prețuri cinstite. Iar albanezii care vin în România sînt șocați de faptul că, la restaurant, dacă comandă o ciorbă de burtă, ardeiul iute, smîntîna, pîinea sînt notate conștiincios și separat de către ospătar și plătite în plus. Li se pare o lipsă de ospitalitate.
Dar iar m-am lungit cu vorba, fiindcă nu doar despre cîrciumi voiam să scriu. Am vrut să povestesc despre experiența mea hipsterească, dar și despre faptul că, de cîteva luni bune, Piața Obor pe care am amintit-o și unde ceapa se vinde cu 7 lei s-a umplut, mai ales în week-end, de imigranți din Sri Lanka, Nepal, India, nu-i deosebesc prea tare între ei, din păcate. Muncitori care înlocuiesc forța de muncă de aici care a plecat în Vest. Grupuri de bărbați tineri și pașnici care nu vorbesc o iotă românește, vorbesc doar între ei în limba lor cîntată și care își fac și ei piața, ca tot omul, pentru că trebuie să gătească și să mănînce. Cît mai ieftin, pentru că banii pe care îi cîștigă îi vor trimite la ei acasă. Așa că aleg cea mai ieftină varză și cea mai ieftină ceapă. Sărăcia lor, care se vede pe haine și pe chipuri, îți dă, la fel ca și sărăcia românească încă extrem de prezentă, un sentiment apăsător de derizoriu. La nici trei kilometri, în centrul orașului, un hipster vinde un ceai cu 27 de lei. Între aceste două lumi nu există, de fapt, nici un punct de tangență. O țară în care acest tip de derapaj este atît de accentuat și de evident, în care nu ne putem oferi nouă o viață mai bună, dar nici altora care vin să muncească la noi, în schimb ne comportăm cu fudulie, de parcă am fi la Viena sau la Paris, este o țară care nu are nici un plan și e sortită eșecului.