Álvaro Siza

Álvaro Joaquim de Melo Siza Vieira a împlinit pe 25 iunie vîrsta de 90 de ani. Aclamat peste tot în lume, atît ca arhitect, cît și ca profesor, Álvaro Siza a primit, alături de multe altele, prestigioasa distincție Leul de aur al Bienalei de arhitectură de la Veneția în 2012, pentru întreaga activitate. Vă propun să-l cunoaștem pe arhitect prin trei dintre proiectele sale.

Printre primele se numără casa de ceai Boa Nova care propune o clădire discretă și rafinată pe malul mării. Siza a proiectat inclusiv mobilierul, iar beneficiarul, încîntat de design, a executat totul după detaliile precise întocmite de arhitect. La final, restaurantul a fost deschis, iar atmosfera sa, atît la interior, cît și la exterior, acolo unde arhitectura se îngemăna armonios cu stîncile plajei și cu marea, a fost aclamată de vizitatori. Puțină lume știa că proiectul fusese schimbat aproape sinucigaș de Siza care, deși lucra în echipă, era nemulțumit de el și abia cînd și-a dat seama ce îl deranja a fost în măsură să-l schimbe și să-l facă așa cum fusese executat. Schimbarea, survenită în fazele tîrzii de proiectare, era cît pe ce să-i facă pe arhitecți să rateze termenele și să piardă contractul.

La numai cîteva zile de la inaugurarea plină de succes, o furtună de o intensitate colosală a pulverizat ferestrele dinspre plajă, a împins cu forță apa mării prin restaurant, prinzînd mobilierul într-un vîrtej care s-a retras, măturînd totul, în marea de unde se iscase. A doua zi, pescarii adunau din ape mobilierul lui Siza. Proiectul a fost atît de îndrăgit de proprietari încît aceștia au refăcut restaurantul, amenajarea și mobilierul întocmai ca la inaugurare, iar Siza a înțeles importanța unei arhitecturi care face viața oamenilor mai frumoasă într-o măsură atît de mare încît nu se mai pot lipsi de ea.

Proiectul pentru locuințele sociale din Rua de São Victor se inserează într-un amplasament extrem de dificil, cu vecinătăți felurite, dificil de gestionat, ruine ale unor clădiri desființate, circulații și maidane. Siza a proiectat 20 de locuințe, ajutat de șase studenți, printre care și Souto de Moura. Proiectat sub auspiciile SAAL, imediat după răsturnarea regimului lui Salazar, cartierul São Victor încearcă „recuperarea” urbană a insulei („ilha”) de locuit muncitorești. Locuințele înșiruite proiectate, cu două etaje, avînd accesul retras în raport cu fațada, au fost construite cu materiale de foarte proastă calitate, expresie a pauperității Portugaliei la acel moment, din blocuri de ciment cu goluri. Tîmplăria din lemn, precară și lăsată neterminată din pricina întreruperii programului în 1976, a fost înlocuită rapid de rulouri metalice, distrugînd puritatea formală a fațadelor. 

În interviul luat în 2010 lui Álvaro Siza de către Paulo Moreira, autorul afirmă că „proiectul este despre recuperare”, miza lui fiind restructurarea zonei din punct de vedere urban, obiectiv ratat din pricina întreruperii lucrării, neconstruirii celei de-a doua bare de locuințe înșiruite, nerealizării rețelelor de utilități și, consecutiv, privarea rezidenților celor 12 locuințe ocupate într-o primă fază de confortul necesar locuirii. Deși lucrările au fost întrerupte, cartierul a rămas un exemplu al unei filosofii arhitecturale care lucrează cu istoriile locului, cu narațiunile și cu obiceiurile oamenilor, față de care nu se consideră, în nici un fel, superioară.

Al treilea proiect asupra căruia mă opresc, cartierul de locuințe Bouça din Porto, ocupă un lot extrem de dificil, înconjurat de ruine și de o cale ferată și, la fel ca în cazul lui São Victor, Siza aplică un concept propriu, și anume „a construi un întreg din ruine” sau a pune ruinele împreună pentru a forma un întreg. De fapt, acest concept dă seama de filosofia aplicată de Siza pentru a proiecta împreună cu rezidenții mahalalelor Rua Merti Liberdade, Rua das Águas Ferras, Rua de Boavista care ocupau așa numite „insule” de locuințe înșiruite cu două niveluri, accesul la cel de-al doilea făcîndu-se dintr-o cursivă. Construirea întregului din ruine dă seama nu numai de reconstruirea ruinelor fizice, ci și de reconstruirea comunităților portugheze, deteriorate de dictatură. Pentru confortul rezidenților, Siza a proiectat un zid protector dublu și de o înălțime considerabilă în nordul amplasamentului, pentru a-l proteja de zgomotul traficului feroviar. Aproximativ perpendicular pe acest zid au fost proiectate patru bare de locuințe înșiruite care preiau tipologia existentă, numai că dublează înălțimea. Cele patru niveluri ale ansamblului sînt generate de suprapunerea a două duplexuri. Accesul la duplexul superior se realizează pe cursivă.

În 1978, proiectul a fost sistat după construirea a doar cîteva fragmente. Utilitățile nu au fost aduse, sistematizarea verticală abandonată, zidul protector neterminat. Puținii rezidenți s-au adaptat condițiilor și au îndurat lipsurile enclavizării, dar și s-au bucurat de beneficiile unei libertăți lipsite de reguli, specifice traiului informal de dinainte. Condițiile dificile de proiectare și construire, bugetul foarte limitat, calitatea precară a materialelor de construire și-au pus amprenta asupra ansamblului rezidențial care s-a degradat progresiv. În anul 2000, municipalitatea din Porto, împreună cu Institutul Național de Locuințe, decid reabilitarea ansamblului și finalizarea lui la solicitarea Federației Cooperativelor, prin completarea proiectul inițial, spre surprinderea autorului care mărturisește că „finalizarea cartierului Bouça a fost pentru mine aproape o surpriză”. Totuși, surpriza nu venea întîmplător. Deja exista în vecinătatea amplasamentului o stație de metrou care îl făcea foarte accesibil, abolind segregarea generată de vecinătatea căii ferate. Valoarea imobiliară a sitului crescuse considerabil în ultimii ani. În 2001, Porto urma să devină Capitala Europeană a Culturii și nu se putea prezenta cu maidane în centrul orașului. În sfîrșit, acordarea premiului Pritzker lui Siza în 1992 a însemnat o recunoaștere internațională cu un potențial financiar remarcabil pentru municipalitatea orașului Porto.

Reevaluînd proiectul, Siza introduce funcțiuni adecvate locuirii moderne, cum ar fi garajele, reinterpretează relația spațiu public – spațiu privat, iar locuințele finalizate devin extrem de atractive nu pentru persoane sărace, așa cum fuseseră gîndite în 1974, ci pentru familii tinere, studenți, populație tînără și mobilă, avînd nevoie de flexibilitate și, de ce nu, de o locuință purtînd semnătura maestrului. În adaptarea designului inițial, Siza a ținut cont de modificările pe care utilizatorii le-au făcut în cursul exploatării, cum ar fi modificări ale ușilor și ferestrelor, introducerea de porți care limitează accesul, crearea de sere pe terasele și la balcoanele duplexurilor superioare și diviziuni ale grupurilor sanitare. Preluînd în proiect transformările pe care rezidenții le aduseseră locuințelor ocupate, arhitectul arată deschiderea intelectuală către nevoi greu de anticipat, dar deplin justificate și îl plasează pe Álvaro Siza printre marii arhitecți ai lumii pentru care nevoile oamenilor simpli sînt la fel de importante ca ideea proiectului, materializată la nivelul unui concept rafinat, abstract și foarte uman.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons