Altfel, despre lumea în care trăim
Scriu, la Dilema veche, de aproape zece ani, despre copii și tineri. Am lucrat cu ei, pentru ei, în preajma lor, peste douăzeci de ani, experiență care m-a ajutat să deschid bine ochii la tot ce-i înconjoară, la tot ce le stă în preajmă cînd cresc și se dezvoltă: școli, educație, curente de pedagogie, rețete rapide și cărări întortocheate, rău și bine, nevoi neîmplinite sau dorințe excesive, mediul politic și social care le decide prezentul și viitorul etc. Acum ceva timp, după aprope 500 de articole, am tras linie, am privit suma de sub ea și lumea dimprejur și m-am gîndit că, pe de o parte, am scris (prea) mult despre reforme proaste, despre neglijență sau indiferență față de educație în genere și față de generațiile viitoare, despre Dăncilă, Liviu Pop și Ecaterina Andronescu, despre modele precare și manuale deprimante, despre dialoguri publice toxice și despre programe scandaloase; pe de altă parte, răsfoind presa de bună calitate, atîta cîtă mai e, am simțit aer proaspăt din interiorul breslei educatorilor: profesori cu știință de carte și responsabilitate pedagogică, activi pe toate palierele școlii românești – gimnaziu, liceu, facultate, din țară sau din străinătate –, dispuși și capabili să vorbească și să scrie ofensiv, îngrijorați, cu argumente consistente despre cum ar trebui să desenăm profilul adecvat al educației din România.
Așa stînd lucrurile, m-am gîndit că e timpul să scriu mai puțin despre copii și tineri și să încep să scriu pentru ei. Există, încă neexplorate sau nepercepute de generațiile tinere, portrete, întîmplări, povești, istorii, prezente sau de mult trecute, despre care astăzi se vorbește foarte puțin. Am cunoscut nenumărați oameni care ar putea deveni modele sau biografii care ar putea deveni repere benefice pentru un parcurs destinal aflat la început. Așa că, începînd din numărul viitor al revistei, voi încerca să propun un șir de articole despre lucrurile bune care ni s-au întîmplat, ni se întîmplă sau ni s-ar putea întîmpla, în lume și în colțul acesta de lume.
În afară de motivele invocate mai sus, mai am unul datorită căruia pornesc acest demers: citesc, după cum spuneam, presa. Ascult și văd emisiuni de la televizor și radio. Titlurile anunță, în proporție covîrșitoare, catastrofe: moarte, accidente, scandaluri, vulgarități, obrăznicii, iritări, arțaguri, înjurături, critici peste critici, nervi și rufe murdare, expuse nespălate în public. În corul tragic care ne însoțește zi de zi, cu greu îți poți ține firea și abia poți avea un discurs echilibrat. Ca să fii auzit, impulsul imediat este să faci risipă de cuvinte tari, grele. Și să îngroși sosul toxic, insuportabil, al deznădejdii în care plutim, de prea mult timp, și noi, și cei care vin din urmă.
Poate că ar trebui încercat, din cînd în cînd, și un alt tip de discurs, și un alt tip de „cazuistică“: mai înțelept, mai bine calibrat, mai aproape de adevăr și mai departe de senzaționalul cu orice preț. Asta nu înseamnă că voi opta pentru discurs de culoarea, consistența și gustul dulceții de trandafiri. Dar cred că putem schimba oleacă perspectiva: cu ochiul pe ce e bun în jur, am putea repara și ce merge prost. Cu gîndul la cum ar trebui să fie, am putea găsi soluții pentru ce nu este cum trebuie, pentru ce ne este imediat necesar.
M-am hotărît, deci, să scriu despre povești sau biografii cu happy-end. Despre modele verosimile, despre personaje care au făcut minuni pămîntești, la scară umană, pentru cei mulți sau puțini din preajma lor. Deie Domnul să găsesc suficient de multe cît să mă țină pentru încă alte 500 de articole.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: adevarul.ro