Alte ritualuri de vizitator

După ce am reușit să intrăm și să ieșim din hotelul cel minuscul, de la Londra, am făcut ceea ce facem mai mereu în toate orașele de prin lume în care ajungem, în prima seară: mergem să mîncăm undeva, la un restaurant de prin apropiere – nu atît de aproape încît să ajungem prea ușor, dar nici atît de departe încît să nu mai găsim drumul de întoarcere (fără firimituri și pietricele). Metoda de a-l găsi e următoarea: plonjăm pur și simplu în cartierul din jurul hotelului, ne rătăcim un pic și, cînd găsim un loc care ne spune ceva, ne urmăm instinctul și intrăm. De multe ori, nici nu mai țin minte cum se cheamă restaurantul ales în prima seară sau în ce loc a fost.

Nici nu mai contează. Contează senzația pe care o ai atunci cînd te așezi la masă, undeva în semiobscuritate, între oameni care vorbesc altfel decît tine și pe care, desigur, nu îi cunoști, comandînd niște feluri despre care habar nu ai, cu o sticlă de vin roșu în față: e o senzație de familiar, cald și sigur, amestecat cu necunoscut și risc. E o primă modalitate de luare în stăpînire a locului nou în care ai picat, una directă, gustîndu-l și nu doar privindu-l, adulmecîndu-i mîncărurile, vinurile, oamenii. De cîte ori pleci de la prima cină ușor amețit și rătăcit, simți că te-ai adaptat puțin la orașul nou, care nu e deloc al tău, dar parcă a devenit mai puțin ostil. În prima seară londoneză nu am ajuns doar la o masă de adaptare, ci și la un musical: Kinky Boots, pe muzica lui Cyndi Lauper, regia și coregrafia Jerry Mitchell, cu Matt Henry și David Hunter, la Adelphi Theatre. Chiar dacă întîrzii la teatru, lucrurile nu se întîmplă ca la noi, unde ori nu mai ești primit, ori dai buzna în sală ca nebunul și te așezi pe unde nimerești, dacă mai nimerești. Acolo se formează un grup al întîrziaților, un grup mărișor și civilizat, care se plasează în spatele unei cortine, manageriat eficient de o domnișoară zîmbitoare. Care te conduce, cu multe meandre, printre cortine și pe scări, pînă fix la locul tău oficial. De acolo te uiți cu uimire la musical-ul în care un travestit pe nume Lola salvează fabrica de pantofi (și nu de ciocolată) a lui Charlie, care o primise moștenire de la tatăl său. O salvează inițial comandîndu și acolo o pereche de cizme îndrăznețe: lungi, roșii, strîmte, de scai, cu toc. O variantă îndepărtată a motanului nostru încălțat, mai avangardistă, se poate spune. Se pare, bazată pe o poveste adevărată. În orice caz, cu o sală plină și entuziastă, ocupată inclusiv de doamne de vîrsta a treia spre a patra, în genul celor din Buenos Aires, care aplaudau frenetic la elucubrațiile Filomenei Marturano și la apariția domnului cu mustață.

Un alt spectacol, după musical, a fost Parcul St. James, de care cred că nu o să mă satur niciodată. O să mai treacă mult pînă să mă obișnuiesc cu ideea că animalele pot fi pe bune prietene cu oamenii, și nu o altă specie îndepărtată și sălbatică, temîndu-se de ei sau gata să-i atace. Poate că la Londra apropierea asta se întîmplă și pentru că locuitorii de acolo, majoritatea lor cel puțin, sînt mai educați în ce privește relația cu animalele, nu le tratează pe toate, indiferent dacă sînt veverițe sau lebede, precum pe cîinii din curtea de la țară a bunicului, care stau mai toată ziua în lanț și cărora le mai dau din cînd în cînd cîte un șut ca să nu mai latre. Tocmai de aceea, la Londra, atît veverițele, cît și lebedele, ca să nu mai vorbim de porumbei și rațe, vin și-ți mănîncă din palmă, la propriu.

O altă experiență – ce-i drept, prea scurtă – a fost pub-ul. Un pub ales la întîmplare, dar într-o seară de duminică. Plin, viu, animat. În care abia găseai un loc. Și după ce-l găseai și te așezai acolo, precum un abțibild într-o carte cu poze de completat, te integrai în tabloul general. Uneori scăpat de sub control (unii exageraseră cu alcoolul și vorbeau mult prea tare). Dar ca și cum ai fi fost în inima lucrurilor.

În sfîrșit, ultima escală „obligatorie“, într-un oraș străin: shopping-ul. De astă dată, neavînd timp, am intrat pur și simplu în primul magazin mai mare care ne-a ieșit în cale. Oamenii de acasă așteptau ceva, doar eram din România și fuseserăm la Londra. Împreună cu o mulțime indefinită de femei din toată lumea, cu văl sau fără, avide și ele să și marcheze statutul de vizitatoare-cumpărătoare într-unul din orașele globale, am dat iama printre pulovere și am cumpărat vreo trei, pentru diverse persoane. După o agitație haotică printre rafturi, am reușit să mă înființez la casă cu prada modică, aș zice. Cînd am ajuns cu ele acasă, am descoperit că luasem unul mai mic cu vreo trei mărimi decît ar fi trebuit. Dar îmi făcusem datoria de consumator.

În final, ne-am îndreptat spre același spațiu de trecere – aeroportul, desigur. Am comandat un Uber al cărui șofer purta un nume românesc. S-a confirmat că era de-al nostru și am stat mult de vorbă cu el: ne-a povestit cum s-a dus la Londra șase luni ca să învețe engleza și i-a plăcut atît de mult acolo încît nu s-a mai întors niciodată.

Foto: wikimedia commons