Alte obiecte

Începusem, acum vreo două articole, enumerarea obiectelor de care te loveai, începînd de dimineață, cînd te trezeai, prin anii ’70-’80. Și mă poticnisem în feminități. Cred că pornisem de la capot. 

Se purtau pe atunci capoatele matlasate, bleu sau roz, otova, nemulate pe forma corpului. Vara. Și iarna cele de molton, roz sau vișinii în general, ca de spital. Acestea din urmă aveau un cordon, deci se putea ghici într-un fel forma de dedesubt, dar erau, parcă, mai înspăimîntătoare. Cele matlasate dădeau doamnelor o aparență deloc sexy, dar cumva confortabilă. Era un fel de feminitate confortabilă, în general, pe care o transmiteau ținutele de casă ale momentului. 

Da, se făcea într-un fel diferența dintre sexe (cu excepția treningurilor unisex, identice, cu care se îmbrăcu unele cupluri cînd se duceau la cumpărături), dar mărcile feminității erau altele decît cele de azi. Nu exista nici măcar cuvîntul „sexy”. Sigur, existau ținute feminine și cuvinte care ar fi echivalente cu „sexy”-ul de azi. Dar cele, să zic, standard de budoar erau mai curînd puritane și funcționale decît atrăgătoare. Da, existau și pe atunci cămăși de noapte lungi și transparente, cred că de nylon, și furouri așijderea. Dar aveau, cu toatele, o tentă prea discretă și romanțioasă, de filme hollywoodiene ale anilor ’50 transpuse într-o lume mai sărăcăcioasă, mai fără glamour. 

Mama nu era tipică pentru epocă, ea găsea întotdeauna formule neconvenționale care-i păstrau femininitatea. Dar bunica era exemplul perfect: îi țin minte cămășile lungi și cu floricele, de finet pentru iarnă și dintr-o pînză subțire, care nu știu exact ce era, pentru vară. Acestea arătau ca niște rochii de epocă ratate, destinate adolescentelor: aveau, de obicei, cîte un volan la poale și un pieptăraș sus, care conținea și el volane. În așa fel încît, în viziunea mea de copil, volanele și suitașele care se mai coseau, pe ici, pe colo, apăreau ca simboluri supreme ale feminității. Imaginea feminității cu care am rămas de atunci era una a kitsch-ului drăgălaș și pufos.

Următorul pas, după ce te trezeai, era, evident, toaleta de dimineață. Știm deja că băile de atunci erau departe de cele de acum: nu doar ca design (mai toate erau la fel, cu aceeași cadă regulamentară, dreptunghiulară, aceeași chiuvetă și chiar același WC, cu un lanț deasupra de care trăgeai apa). Ci și ca dotări. Industria ferchezuirii corpului era foate firavă. Da, existau săpunuri, dar, de cele mai multe ori, erau românești. Îmi amintesc de săpunul Oana, de pildă. Nu se punea problema compoziției lor, ori chiar cea a mirosului. Săpunurile străine, Lux sau Rexona, erau monedă de de schimb pentru servicii, asemenea țigărilor Kent: le dădeai șpagă ca să fii mai bine tratat de doctori ori de funcționari public. Știu că astăzi poate suna derizoriu și șocant, dar așa era.  

În rest, de obicei mai exista cîte un lapte Doina, pentru demachiat. Țin minte sticla albă, din plastic, pare-mi-se, cu un scris negru și un capac tot așa. Laptele Doina era folosit și pe post de ceea ce astăzi se numește lapte de corp.  Mai găseai, în băile epocii, cîte un deodorant, nici nu mai știu denumirile, Farmec, cred, era una dintre ele. Celebra Lavandă, care se găsea, din cîte îmi amintesc, și prin tutungerii, într-o sticlă întunecată și dreptunghiulară, cu alură misterioasă și cu un miros posibil. Care, mai tîrziu, pe la sfîrșit de ani ’80, devenise o raritate, nu se mai găsea, așa cum s-a petrecut cu toate celelalte, și a fost înlocuită cu mult mai banala Lăcrămioare de Pădure. Într-o sticlă rotundă, vizibilă, fără nici un mister, cu un miros dulceag și la îndemînă. Și tot pe marginea căzii standard se mai găsea un șampon de urzică. În ciuda simplității lui, sau tocmai de aceea, era totuși un șampon bun, de un verde puternic și cu un miros pe măsură.

Parfumurile și cremele franțuzești, nu mai știu, vreo două mărci, Dior, Lancôme, pluteau, și ele, pe undeva prin aer, în epocă. Erau anumite magazine de lux de cosmetice care mai aduceau. Dar evident că trebuia să ai pile ca să ajungi să prinzi vreunul. Vînzătoarea ți-l oprea, dacă trecuseși proba de clientă fidelă, dacă te ridicai la înălțimea exigențelor ei. Țin minte că era un timp cînd, în mod absurd, în magazinele socialiste mai fancy trebuia să te îmbraci frumos ca să faci o impresie bună vînzătoarelor și să te selecteze drept client. Odată selectat, vînzătoarea te suna să te anunțe cînd primea ceva interesant și nou. Și, ca să te dovedești un client bun, trebuia să te prezinți la timp și cu ceva în plus față de prețul produsului. Dacă voiai să-l ai. Să fii discret, apoi. Și să reacționezi, prompt, de cîte ori vînzătoarea te mai solicita. Doar așa îți puteai dovedi și menține potențialul și ritmul.

Mai multe despre asta într-un articol viitor.