Alte mituri marine

Senzația de libertate, la mare, se manifesta în multe feluri. Nu era doar cea legată de linia orizontului și de nevoia de depășire a granițelor.

La mare era și o lume mai liberă. Chiar la Mangalia, la Hotelul Siemens (Hotel Mangalia, oficial), la care stăteam, veneau oameni din toată lumea. Pentru că hotelul avea și o bază de tratament, internațională. Așa că, ieșind dintr-o lume închisă, în care mai toți oamenii erau după același calapod, ajungeai, la mare, să vezi că pot exista și semeni de-ai tăi diferiți. Care arată altfel, vorbesc o altă limbă, au alte obiceiuri. Erai pur și simplu uimit să descoperi dacă nu nemărginirea lumii, măcar diversitatea ei. 

În contact cu o asemenea diversitate și libertate, și tu însuți deveneai mai altfel și mai liber. Începînd cu, s-ar zice, banalele obiceiuri de pe plajă. Dar acum, dacă mă gîndesc bine, nu erau deloc banale. Căci, de cînd îți puneai piciorul desculț pe nisip, aveai o serie de opțiuni și posibile libertăți. Și aici nu mă refer la miturile liniei orizontului, și nici la cele ale Zînei Mării, cu care am crescut (despre care am mai povestit și voi mai povesti). Ci la unele mai terre-à-terre.

Puteai opta, de pildă, dacă să faci plajă în costum de baie sau dezbrăcat. Existau țarcurile de nudiști, segregați pe sexe, ori chiar zone întregi unde puteai face plajă așa. Pe vremea aceea eram oripilată de ideea de nudism, dar asta doar pentru că eram o fată de cam 13 ani, care urma să devină adolescentă și care tindea să facă totul invers decît mama ei. Iar respectiva mamă mergea, în mod regulat, la nudism. Unde, de altfel, încercase să mă ia și pe mine. Dar, pentru mine, șocul fusese prea mare: îngrămădeala de trupuri feminine dezbrăcate mă dezgustase, în loc să mă atragă. Căci pînă atunci, practic, nu mai văzusem corpuri omenești. Și avusesem o reacție precum la Trilogia della vita a lui Pasolini. Mă speriasem ca de o lume dodes’ka-denică atunci cînd le văzusem pe doamnele de acolo, cele mai multe rubensiene, alergînd să intre în mare ori adunîndu-se ciopor în jurul polonezelor care aduceau genți uriașe cu te miri ce, în general cu produse cosmetice. 

Acum, însă, cînd mi-au mai trecut pudorile și spaimele vîrstei, pot vedea și dincolo de prejudecățile mele de adolescentă ce se străduia să fie rebelă. Pot înțelege doza de libertate din țarcul de la Mangalia. Deși pare un paradox, ea exista. Așa cum simțeam aceeași libertate, poate chiar mai acut, cînd dădeam cîte o fugă pînă la 2 Mai. Acolo chiar descopeream o lume mult mai liberă, departe de convențiile nu doar ale orașului, ci și ale civilizației de stațiune. De la părul lăsat liber, în toate variantele lui, pînă la trupul expus mult mai neîngrădit. Dar și la conversațiile mult mai libere și mai îndrăznețe, într-un context care permitea această sfidare a cotidianului mărginit și cenușiu. Nu degeaba, ca să ajungi la 2 Mai, din Mangalia, trebuia, din cîte îmi amintesc, să treci peste un pod care se ridica. Era ca o trecere spre altă lume. Dacă nu greșesc, noaptea trebuia să nu depășești o anumită oră, nu mai știu, poate 22, ca să te mai poți întoarce. Nu din Infern, precum Orfeu, ci dintr-un paradis – păstrînd proporțiile – terestru și marin. 

Vor mai urma povești.