Alte glasuri, alte primăveri

Încet-încet, o să ieșim și din iarna asta, deși primăvara se lasă îndelung așteptată, la fel ca în ultimii ani. Îți dă ceva speranțe în februarie, cînd sînt zile neobișnuit de calde, apoi iarna revine în forță în martie, urmează un aprilie rece, un mai ploios și ne trezim în iunie că n-am avut parte decît de o primăvară fragmentată din care n-am înțeles nimic. Poate că există într-adevăr schimbări climatice ireversibile, mult prea subtile pentru mulți dintre noi, poate că pur și simplu s-a întors lumea cu susu-n jos. De cîțiva ani, am o mică pasiune domestică pentru starea vremii și cred că e moștenită genetic. Am descoperit de curînd un jurnal al tatălui meu de prin anii ʼ70-ʼ80 unde, pe lîngă niște scurte consemnări zilnice despre starea comunismului românesc, cîteodată și despre starea „satrapului”, despre cît de gălbejit și lipsit de vlagă apare la televizor, poate că avem noroc și-l macină vreun cancer – cine știe? –, erau și scurte însemnări despre vreme. De pildă: „15 februarie 1981, frig, presiune în scădere, la limita înghețului. Așteptăm zăpada? Nu, doar cîțiva fulgi...”. Sau: „10 martie 1986. Soare, dar vîntos. Ziua s-a mărit considerabil”. „24 martie, o aversă ca vară. După ploaie, atmosferă clară. De la etajul 11 al Casei Scînteii se văd Bucegii”. E interesant să compar zile, date din calendar, cu cele din urmă cu 40, chiar 50 de ani. Perpetuarea acestor anotimpuri care ne guvernează de fapt existența mi se pare eternă și îmi dă o senzație de siguranță. Starea vremii în sine e cea mai sigură stare de fapt.

Încet-încet, o să ieșim și din iarna asta, urmează încă o primăvară absurdă, oare ce se întîmplă cu deceniul ăsta 2020, cine l-a „programat” pentru noi? Nu știu ce credeți voi, dar eu de trei ani am senzația că trăiesc într-o distopie care nu se mai termină. Mai întîi a fost „filmul” cu pandemia care și-a urmat impecabil reteța – apare un virus nou, oamenii se îmbolnăvesc, mor, sistemele sanitare ale lumii sînt în colaps, oamenii de știință descoperă vaccinul, specia umană este sau nu este salvată, dar, în general, da, pentru că merită (oare?), undeva într-o eprubetă a unui om din ăsta de știință există o variantă mutantă a virusului de zece ori mai periculoasă, pentru un posibil sequel, în cazul în care filmul a avut succes. E doar un sinopsis, o poveste simplificată a pandemiei, însă poate fi o bună idee de a-i explica unui copil de 7 ani – care în anul 2020 abia intrase în clasa I și n-a putut să meargă la școală, s-a întîlnit cu colegii și cu învățătoarea lui doar online – ceea ce s-a întîmplat cu lumea noastră. Nu mi-am permis niciodată, absolut niciodată, să-mi exprim în mod public nici o părere legată de pandemie, virus sau vaccin, indiferent de dilemele și îndoielile mele, dar și de micile drame din familia mea (noroc că nu au fost mari, însă au niște consecințe). Pentru că sînt doar un om care scrie. Nu sînt virusolog, nu sînt imunolog, nu sînt doctor. Pur și simplu, nu știu. Am urmat și eu regulile și am respectat restricțiile ca orice cetățean, m-am vaccinat în mod regulamentar, fără chef și fără convingere, am trecut prin boală tot în mod regulamentar, la două luni după vaccin. Dintr-odată, toate restricțiile s-au „relaxat”, intru prin magazine, doi sînt cu mască, doi fără mască, oamenii sînt derutați, par niște șosete desperecheate, oare tot ce am trăit în ultimii doi ani a fost real sau am visat urît? Citesc că apar noi focare prin China și că în Europa se apropie următorul val. Nu, dragii mei, pentru mine personal pandemia s-a terminat, altfel voi avea senzația că trăiesc zilele pe care le mai am de trăit așa cum se zvonea că trăiește Michael Jackson la ferma lui, Neverland – sub un clopot de sticlă. Cu ce m-am ales în urma pandemiei? Cu o dezamăgire profundă față de specia umană, mai mare decît o aveam înainte. Atît față de cei care au trăit în toată această perioadă în hrubele lor populate de zombie „înțepați” și „perforați”, care și-au urît semenii ce purtau „botnițe”, cît și față de ceilalți, care le-au dorit la modul cel mai sincer moartea celor nevaccinați, pe care i-au învinuit pentru eșecul gestionării pandemiei și cărora le-au spus constant: „Marș la vaccinare!”. Mi s-a părut grotesc eroismul civic de doi lei al brațului dezgolit la vaccin și afișat în mod public pe Internet și mi-a fost silă de atitudini ostile, revoltate, demonstrative, de tipul „Nu există, domʼle, nici un virus” sau, în cel mai bun caz, „E doar o gripă!”. Cu toții, din ambele tabere, și-au urmat cauza, au încercat să „salveze” cu forța planeta... oare chiar mai merită să fie salvată?

Încet-încet, vom ieși și din iarna asta, o altă primăvară, distopia continuă. O sun pe maică-mea ca să o întreb ce mai face și îmi răspunde oftînd: „Uite, mă uitam la război!”. Ne uităm cu toții împietriți la televizor, la război, războiul ne înspăimîntă, e foarte aproape de noi, dintr-odată războiul acela din cărțile de istorie și din amintirile bunicilor de pe front devine posibil în țara vecină, în țara noastră, în orașele noastre, pe străzile noastre. Privim împietriți ce se întîmplă în Ucraina, nu ne vine să credem că e realitate. Apoi ne dezmeticim și vrem să ajutăm, să arătăm că sîntem capabili de solidaritate, să demonstrăm că, de fapt, sîntem buni. Oare chiar sîntem buni? Sau întrebarea este, de fapt: sîntem mai buni decît alții? Desigur, apar voci care spun: „Nu există, dom’le, nici un război!” sau „Parcă ar fi ceva război, dar nu e cum ne arată ăștia la televizor!”. Îi urîm pe ruși, pe toți rușii. Apar alte voci – să nu se mai citească Dostoievski, să nu se mai cînte nicăieri Ceaikovski. Un scriitor îndrăznește să scrie pe Facebook altceva decît despre război, are un vis de iarnă, cu zăpadă, inofensiv, o altă scriitoare mai progresistă sare la gîtul lui: „Da, tu ai un vis de iarnă, în timp ce femeile alea mor în frig și sub bombe” (citez din memorie). Am amici ruși, tineri și foarte tineri, artiști, realizatori de film documentar care se uită și ei împietriți la același război, din cealaltă parte a porții celei mari din Mordor. M-am tot gîndit în ultimele săptămîni ce aș putea scrie la rubrica mea ca să nu pară inadecvat, superficial (de altfel, recunosc că nici nu prea îmi arde de scris zilele astea). Mi-am dat seama că nu pot scrie despre război, nu sînt analist politic sau militar, nu pot să-mi dau cu părerea despre cele ce se întîmplă, nu sînt „doctor” în război cum sînteți voi, cei de pe Internet. Și nici nu-mi doresc să fiu. Așa că voi reveni la textele mele despre micile bucurii și tristeți ale vieților noastre mărunte, de zi cu zi, cît timp or să mai fie. Între timp, mă uit ca și voi împietrită la toată această durere umană, la toți acei oameni care fug ca să-și protejeze copiii, dar și animalele. Oamenii cu animalele lor de companie mă emoționează tare mult – în urmă cu sute de ani, oamenii fugeau de război cu cîte o capră, un vițel sau o găină, strict pentru supraviețuire, acum fug strîngînd la piept cîini și pisici. Poate că e prea devreme să-mi pierd total încrederea în această specie. Și mai sînt orașele, statuile, tot ce au clădit oamenii ăștia secole de-a rîndul. Mă emoționează pînă la lacrimi statuile pe care oamenii le-au înfășat cu grijă ca pe niște bebeluși, din Lvov (apropo, pentru prezentatorii de la știri, cel mai bine este să pronunțați Liov, nu Lîvov), mă emoționează Odessa, un oraș de care sînt îndrăgostită fără să fi ajuns niciodată acolo.                

„24 februarie 1982“, scrie tatăl meu în jurnal. „Cîteva raze de soare dimineață, după care înnorat. Frig pînă înspre seară, Adina vrea să mergem în parc să ne dăm pe hintatei... e un loc în Politehnică unde sînt trei hinte, trei leagăne. Doina îi explică că e prea frig. Ieșim cu căruciorul prin Militari, pe trotuar. După ce o plimbăm, adoarme, în sfîrșit.”

Da, era o zi liniștită pentru noi pe 24 februarie 1982, în România. O familie cu un copil mic. Oare ce visuri și planuri își făceau pentru mine acei părinți? Într-o țară ca un lagăr de concentrare. Ce sperau pentru mine, în afară de faptul că erau programați să mă iubească?