Alt guvern, același ministru

5 februarie 2020   Societate

Mi-am imaginat că, la ceva vreme după venirea guvernului liberal la putere, Ministerul Educației va găsi răgazul să reflecteze asupra problemelor din propria ogradă, să analizeze date, informații, statistici sau, dimpotrivă, să vină degrabă cu o strategie pregătită în atîta amar de vreme cît a stat în opoziție. Că doar televiziunile și presa online erau, pînă mai ieri, pline de reflecții înțelepte ale mai-marilor liberali, sufocați de incompetența PSD-iștilor guvernanți. N-a fost să fie așa, iar ministerul cu pricina a ajuns din nou pe prima pagină a gazetelor cu țîfne mărunte, iz de scandal, comportament inacceptabil și zero idei reformatoare.

Spre exemplu, cazul învățătoarei din Ialomița: îl știm, o țară întreagă (profesori, sindicate, părinți, jurnaliști, foști miniștri ai Învățămîntului etc.) a comentat pe marginea lui. Iată cîteva motive pentru care mi se pare că merită să reflectăm în continuare asupra acestui episod, dincolo de legislație, de voci care apără sau învinovățesc.

1) Am văzut înregistrarea cu pricina și cîteva detalii mi-au atras atenția: ministrul Educației stînd la ușă și trăgînd cu urechea la ce se întîmplă în clasă, regizînd, apoi, împreună cu jurnaliștii și cameramanii, intrarea triumfală; poziția de pe care a inițiat dialogul cu învățătoarea – una de putere, de intimidare, ca a unui ștab care te-a prins în fapt cu porumbul din averea CAP-ului, dosit în sacoșe private. Doamna Monica Anisie zîmbea victorios în fața unui om hărțuit de puterea șefilor, de camerele de luat vederi și de pofta de scandal cu orice preț a celor prezenți.

2) Cu totul alt chip al doamnei ministru am văzut atunci cînd a fost întrebată de reporteri despre cifre importante ale Educației (buget, investiții, necesar, urgențe, orice ar fi dat seamă de pregătirea adecvată a „vizitei de lucru“ în județ): siguranța a pierit, glasul s-a subțiat, fața s-a înnegurat, iar vorbele s-au amestecat. Părea o învățătoare prinsă de inspecția școlară că a țipat nepermis la copii în timpul orelor.

3) Am văzut înregistrarea de cîteva ori, dar nu am remarcat chipul directorului acelei instituții și nici opinia dumnealui în privința evenimentelor petrecute în școala pe care o coordonează. Păcat, amîndouă ar fi fost esențiale: un director ar fi putut proteja instituția, profesorii și copiii de un astfel de moment jenant, fără rost, păgubitor pentru toți cei implicați. Un director ar fi putut invita ministrul mai întîi la toaletele jalnice din curtea înnoroită a școlii, ar fi putut iniția un dialog cu primarul și cu ministerul despre fondurile alocate școlii, dar necheltuite (din indiferență și nepricepere), ar fi putut vorbi despre sărăcia din județ și despre șansele copiilor la o educație de bună calitate. În sfîrșit, un director ar fi putut avea un dialog civilizat cu doamna ministru, în afara presei, despre cadrele didactice pe care le coordonează, evaluările lor profesionale, nevoile de formare ale acestora.

4) Am citit și opinia unei profesoare, star al presei: țipatul este un comportament abuziv asupra copiilor, pentru prevenirea lui și a altor asemenea comportamente dăunătoare ar trebui ca orele școlare să fie filmate. Așa este, ridicarea vocii este un semn de slăbiciune, de oboseală, poate, de neștiință, de lipsă a autocontrolului. Dar nu previn un comportament inacceptabil prin legiferarea altuia: dacă statul se hotărăște să pună camere de filmat în sălile de clasă din toată țara de teama unor astfel de incidente, atunci statul român a hotărît că nu dă doi bani pe instituțiile lui de formare a profesorilor și învățătorilor și a decis că nici un cadru didactic nu merită investiția și încrederea consfințite prin diplomele obținute în facultățile de pedagogie. Ceea ce, cred, ar fi catastrofal. Dialogul dintre stat, societate și educatori ar trebui să pornească de la cu totul alte premise decît acela dintre stat și potențiali infractori. 

Ceea ce nu se înțelege este de ce doamna ministru nu e la ora aceasta cu demisia pe masă, căci felul în care și-a început mandatul este unul care demonstrează că, în ciuda nenumăratelor certificate, atestate, diplome pe care le are, prima întîlnire a domniei-sale cu învățămîntul aflat în lumina reflectoarelor a fost un eșec: de strategie, de bună cuviință, de raportare corectă la problemele școlii etc. Iar despre alte isprăvi geniale, care să te facă să uiți de pasul stîng cu care a pornit la drum, nu s-a auzit.

Maria Iordănescu este psiholog.

Mai multe