Ajun

În copilăria mea, nu era ușor să găsești brazi de Crăciun. Din cîte‑mi amintesc, cam în fiecare an aveam cîte un molid. Dar nici molidul respectiv nu era ușor de achiziționat. Se întîmpla ca‑n filmele de Crăciun: cineva din familie trebuia să fie suficient de perseverent încît să‑l obțină. Trebuia să se lupte pentru el. Mai ales dacă alegea să‑l cumpere în ultimul moment. Chiar în ziua de Ajun. Sau nu neapărat alegea, ci atunci venea și rîndul acestei cumpărături, pur și simplu. Acea persoană din familia mea era mama. 

Noi nu ne mulțumeam cu un brad mic, în ghiveci, luat de la florărie, gata împodobit, așa cum făcea bunica mea. Atunci nu ne puneam probleme ecologice, atît ne pricepeam. Știam doar că de Crăciun vrem să avem un brad care să‑mi umple camera. Care să ne aducă bucurie în casă. Pe termen lung, pentru că de multe ori țineam respectivul pom chiar pînă în aprilie. (Și cît timp trona acolo, parcă lucrurile stăteau diferit. Trăiam în timpul sărbătorii.)

Știu, eram „ușor“ suprarealiști. Nu ne gîndeam că pomul a fost tăiat. Și nici că apoi urma să fie aruncat. Eram prinși strict în utopia noastră. Și tocmai de aceea, nu concepeam nici un Crăciun fără brad. Mai ales că, în seara de Ajun, la noi acasă era întreaga desfășurare de forțe. Era una dintre puținele seri din an în care toată familia se aduna în apartamentul nostru de două camere din Șoseaua Giurgiului. Și nu oriunde, ci chiar în camera mea. 

Pe recamierul roșu umplut cu burete de deasupra celor trei carpete chinezești maro. Așezați toți, unul lîngă altul, „reglementar“. De fapt, nu chiar toți, căci unii nu încăpeau și erau nevoiți să mai stea și‑n picioare. Totul era în mod real foarte mic, deși mie mi se părea necuprins. Camera mea era fereastra spre alte lumi, locul meu de visare. 

Cine erau cei care trebuiau să încapă pe recamierul roșu, aliniați? În primul rînd, părinții mei. Autorii întregului happening, cei care‑l făceau posibil în fiecare an. Cei însărcinați cu această halcă semnificativă de fericire. Tatăl meu, care era artizanul mitologiei din spatele întregii desfășurări. Al credinței în supranatural, poveste și miracol. Mama, care avea grijă ca mitologia să fie pusă în practică, atît cît era omenește posibil. 

Bunicii mei, care intraseră și ei în joc. Atît în mitologie, pe care o adoptaseră, chiar dacă nu o înțelegeau, poate, pînă la capăt. Și mai ales în realitate, de bunul mers al căreia erau și ei responsabili. Și, deloc în ultimul rînd, unchiul meu, protagonistul serii de Ajun. Pentru că el se făcea Moș Crăciun. El era sufletul serii respective. După ce mama aducea, cu mare efort, bradul, care era de fapt molid, din Piața Progresul, după ce îl împodobeam și cream cadrul pentru Marea Seară, unchiul meu devenea artizanul întîmplărilor următoare. 

Așa cum am mai scris, în fiecare seară de Ajun, pe la ora 21, spunea că se duce să cumpere vodcă de la alimentara din zonă. Niciodată nu mi‑am pus problema dacă magazinele mai erau sau nu deschise la acea oră destul de înaintată. (Înaintată pentru vremurile de atunci, cînd, în general, mai toate se închideau pe la orele 16‑17, din cîte‑mi amintesc.) Și nici de ce unchiul meu nu era niciodată prezent cînd venea Moșul, ci apărea, mereu, fix după ce acesta dispărea. 

Probabil că totul era atît de fără pată, mi se părea atît de perfect, încît nu aveam nici cel mai mic motiv să pun ceva la îndoială. În momentul în care Moșul suna la ușă, îmbrăcat cu haina de blană a bunicii mele (pe care nu am recunoscut‑o niciodată) și cu o capă roșie, făcea aceleași bancuri și spunea aceleași replici, eram ca într‑o magie fără cusur. Care funcționa de fiecare dată și mă făcea să intru într‑un fel de transă. În care protagoniștii își îndeplineau rolurile atît de bine, încît nu avea cum să nu iasă. Nu aveai cum s‑o pui la îndoială. Nici o fisură nu se putea întrevedea în întreaga desfășurare.

Urmarea în articolul viitor.