Ai dreptul să vezi cu ochii tăi

– Am vrut să văd cu ochii mei cum se întîmplă, de-asta m-am dus!

– Păi, povestește-mi cum a fost.

– Am ajuns la timp, la ora 18,30, cînd am fost chemat. Era un singur om acolo cînd am ajuns, un băiat tînăr. Mi-a întins un formular pe care urma să îl completez și m-a anunțat că îi așteptăm și pe ceilalți colegi ai lui și pe alți interesați ca mine care urmau să sosească. Iar oamenii au început să vină, unul cîte unul, atît colegi de la HR-ul partidului, cît și aplicanți. Cu toții am completat cîte un formular. Unul dintre aplicanți era deja cunoscut între reprezentanții partidului. Am fost în total cinci, patru bărbați și o femeie. Ne au pus pe fiecare să ne prezentăm, să vorbim puțin despre noi. Din cînd în cînd mai primeam cîte o întrebare: „Cunoașteți vreo figură politică actuală din partid?“, „De ce vreți să intrați în partid acum?“, „De ce acest partid?“, „Cît timp puteți aloca săptămînal partidului?“, „Puteți veni cu noi sîmbătă să strîngem semnături?“. Am tăcut destul de mult, i-am ascultat pe ceilalți, am fost atent la ceea ce se discuta și toți aplicanții au vrut să vorbească, să se facă auziți, să își spună oful, să se manifeste în acel cadru în care erau ascultați de cineva…

– Și ce spuneau oamenii?

– Cea mai interesantă întrebare pe care o puneau reprezentanții partidului era „De ce vreți să intrați în politică acum?“. Bineînțeles că acum era un moment în timp care trebuia cunoscut din punct de vedere al voinței aplicanților de a se alătura eforturilor unui partid. Erau oameni apropiați ca vîrstă, tineri din pătura muncitoare a țării, cu ceva carte și multe revendicări personale: un inginer constructor sătul de modul în care sînt acordate autorizațiile de construcție pentru clădiri, de la birocrația obținerii acestor autorizații pînă la lipsa totală de control asupra modului în care se construiește; un informatician care făcuse parte din campania unui fost președinte și care s-a retras din demersul politic respectiv „atunci cînd candidatul își începuse mandatul pentru că nu mai era mare lucru de făcut în partid“; acel tip cunoscut deja între reprezentanții partidului, care erau interesați în mod special de el pentru că reușise să strîngă de unul singur peste 500 de semnături pentru unul dintre demersurile partidului (deși nu era încă membru), care era nemulțumit de sistemul de învățămînt din România comparativ cu cel existent în Finlanda, țară cu care omul pesemne că era conectat din punct de vedere profesional și își dorea un sistem de învățămînt mai bun pentru fiul lui; o doamnă care avea 51 de ani și care terminase cu greu facultatea pe care o făcuse din dorința de a-și demonstra că poate, deși lucra pe șantier ca executant și care își dorea să ajute „pentru că nu este normal ce se întîmplă în țara asta“, și atît. Cu toții au adresat critici partidului de guvernămînt și nu au fost de acord cu mersul României, iar doi dintre ei au afirmat că anul 2020 reprezintă pentru ei un termen-limită pe care și l-au stabilit, pînă la care „ori văd schimbări în țara asta, ori o părăsesc cu împreună cu familia“.

– Așa este, oamenii care intră în politică au revendicări personale, vor să li se rezolve probleme din imediata lor apropiere, ceva ce îi deranjează (numai) pe ei în viața de zi cu zi, chestiuni care nu au nici o legătură cu toată țara.

– Exact, asta este una dintre concluziile la care am ajuns. Unul dintre aplicanți era dintr-un sat de lîngă Roman și spunea că este acolo un drum care a rămas ne-asfaltat de zeci de ani și că pe el îl deranjează treaba asta, deși locuiește în București de ani de zile. Altul era din Buzău și spunea că s-a uitat la fotografii ale orașului din anul 1960 și că Buzăul arată la fel și în anul 2019. Nu părea că vreunul are o idee concretă despre modul în care țara poate fi ajutată, dar nici nu i-a întrebat nimeni despre asta. Reprezentanții erau interesați în special de strîngerea de semnături pentru care aveau nevoie de oameni.

– Și tu? Totuși te-ai dus, ai completat formularul, ce intenții ai avut tu?

– Cum spuneam, am vrut să văd cum are loc, cum decurge o astfel de procedură de „recrutare“ în partid. Am vrut să văd cine sînt reprezentanții partidelor care oferă astăzi alternative pentru România și cine sînt cei care își doresc să intre în partide. Am vrut să mă apropii puțin de lumea asta.

– Vrei în continuare să intri într-un partid?

– Nu! A întrebat o doamnă de la partid dacă își dorește vreunul dintre noi să candideze pentru funcții de primar, membri ai consiliilor județene etc. Nici unul nu își dorea să candideze, nici unul nu s-a gîndit măcar că asta ar fi o posibilitate, ca și cum lucrurile astea ar fi fost „făcute“ deja, adică stabilite dinainte…

– Păi, și nu-i așa?! Listele cu candidați sînt toate pregătite și votate înainte să apuci tu să te prezinți. În partid nu te prezinți singur, ci ești prezentat. Competențe precum aptitudinile organizaționale, deprinderea vorbirii corecte și cu sens, experiența profesională relevantă într-un domeniu care ajută sau completează demersul politic nu pare că sînt între cele care-l recomandă pe candidatul la o funcție publică.

– Eu le-am spus că nu cred în proiectele astea cu strîngerea de semnături. Au făcut ochii mari și cei din „comisie“, și ceilalți aplicanți. Cum îndrăzneam să afirm așa ceva, că doar despre asta era vorba acolo, despre semnături?! Păi, tocmai de-aia, că era vorba numai despre asta! Vezi tu, proiectele de strîngere a semnăturilor sînt foarte greoaie, presupun multă resursă (timp, oameni, bani) pentru a le demara, susține și finaliza, iar rezultatul este îngreunat de multă procedură și fără a prezenta garanții credibile că va produce vreo schimbare sau că va reprezenta un succes. „Fără penali în funcții publice“ este un astfel de demers încremenit în hățișul legislativ românesc. Eu și familia mea am semnat în Vama Veche într-un restaurant, unde echipa care strîngea semnături nu era lăsată să mănînce pentru că restaurantul refuza să primească „activiști politici“ în spațiu. Și pentru că am semnat fără a se produce o schimbare concretă pînă acum, consider că demersul „Fără penali în funcții publice“ este un eșec. E simplu! Oamenii judecă lucrurile simplu, nu se complică cu chestiuni de tehnică legislativă, nuanțe sau cu alte perspective.

– Vrei să spui că nu ai auzit despre nici un proiect de evoluție a țării la această discuție?

– Exact! Se discuta despre semnături. Cînd ne-am ridicat să plecăm, membrii partidului începuseră să se laude cu reușitele personale: „Am strîns 300 de semnături eu singur la Victoriei!“ „Eu am strîns numai 180 vineri seară, dar începuse să plouă!“ Pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic, dar aș fi vrut să le zic acelor oameni că, dacă ne prindem speranța de mai bine a României în liste interminabile cu semnături și intrăm în partide pentru că nu ne place cum arată tramvaiul sau clădirea de alături, alternativa este Dumnezeu sau, ca de fiecare dată în istoria noastră, unul mai puternic căruia să ne supunem contra cost și care să ne scape din circumstanțele noastre.

Foto: adevarul.ro