Africa ei este Africa mea: un episod dintr-o prietenie lungă

27 noiembrie 2018   Societate

– Auzi, tu știi că, dintre toate, să aterizezi acum e probabil cea mai periculoasă mișcare a ta? mă-ntreabă Marine și rîde în timp ce conduce prin noapte de la aeroport spre Johannesburg.

Pe drumul ăsta se fac multe accidente și răpiri pentru că e izolat și slab luminat. Cîteva mașini ne depășesc din sens opus, dar în rest sîntem doar noi două și șoseaua gri deschizîndu-se în fața farurilor. Mă bucur tare mult să o văd.

Cu două zile în urmă, îi scrisesem că am citit statisticile. Nu știu de ce-am făcut-o. Poate pentru că de cîte ori am zis că plec în Africa de Sud, cineva știa o poveste cu final nefericit, genul de istorii despre care știi că se întîmplă, dar par foarte departe de tine. „Ce facem dacă se întîmplă ceva?“, i-am scris în mesaj. „Facem o rugăciune“, mi-a răspuns și cred că și atunci rîdea.

Marine le știe pe toate și e mereu optimistă. Mă simt în siguranță cu ea. O mînă de om, e specialist în mediu și a călătorit singură și-n cele mai sordide locuri din Africa. Pare și neînfricată, și minusculă, cum conduce mașina asta de teren, prea mare pentru ea. Prin noaptea gri, șoseaua devine un drum doar al nostru, două femei prinse într-un prezent al lor și-nainte toată lumea. Încetinim la semafor, dar nu oprim. Să oprești în plină noapte în afara orașului pur și simplu nu se face. E de la sine înțeles, așa că înaintăm la ralanti și rîdem, deja ne povestim de toate, ca-ntotdeauna. Sîntem legate cu un fir invizibil. Și știu că tot ce e în jur și mi-e necunoscut nu e necunoscut și pentru ea. E de aici și în același timp o simt a mea. Parcă nu-mi vine să cred că sînt aici. Apropierea dintre noi face ca în mașină să fie puțin și casa mea. 

***

Mă trezesc de dimineață în casa unor medici din Johannesburg. Casa e labirintică și mare, pe pămînt, are greutatea unui spațiu prin care-au trecut generații, cu mobilier greu din lemn și tablouri cu rame aurii. Un cățel e în delir de bucurie că mă vede, deși acum e întîia dată.

La o primă vedere, aș putea fi oriunde în Europa – poate în Franța –, asta dacă n-ar mirosi a mango răscopt și dacă n-aș vedea palmierii de afară. Și gardul înalt de cîțiva metri care înconjoară proprietatea trădează locul real, la fel și numărul de lacăte și gratiile de la ferestre. Cu un trecut greu și complicat, oamenii au găsit un echilibru de conviețuire, marcat mai curînd pe linii de venit și violență decît pe linii de rasă. Violența, marcă a sărăciei puternice, îi afectează și pe albi, și pe negri. Iar soluțiile sînt mai ușor de trasat în paginile cărților pe care le-am citit înainte să vin decît în realitate. Trecutul țării e și un fel de umbră și o rădăcină din care se trag toți, și ca să ții frîu imprevizibilul din prezent, ridici garduri și pui gratii. Închizi toate portierele cînd urci în mașină. Și chiar și-n oraș, noaptea nu oprești la semafor. 

***

După o zi întreagă printre animale, noaptea asta rămînem în Pilanesberg, la casa unor ranger-i care vorbesc despre conservare și fac braai (grătar tipic sud-african). Rîd cu lacrimi și mă mir sincer cum toată lumea prinde bancurile mele cu Stalin și mă-nțelege pe limba mea. Casa e un mic paradis în mijlocul savanei, înconjurată de un gard înalt. Pe fundal se aud leii urlînd, iar M. își ridică tricoul să ne-arate pe abdomen urmele adînci lăsate de ghearele unui leopard.

La 6 ne trezim să mergem spre elicopter. Parcul e inspectat zilnic din aer ca pază pentru braconaj. Cornul de rinocer se vinde scump și multă lume nu rămîne insensibilă la asta. E și semn de prestigiu, și e folosit și în medicina tradițională chineză, deși nu există nici o dovadă că ar face vreo minune. Singura minune sînt banii pe care oamenii sînt dispuși să-i plătească pentru el, suficienți cît să cumpere frica și pericolul la care se expun cei care braconează, și suficienți cît să amenințe specia.

„Dacă te întreabă cine ești, îi zici că ești un jurnalist din Europa“, îmi zice M. relaxat și îl asigur că așa am să fac. Pilotul are 20 de ani și morgă de 50. N-are chef de mine, e clar, și nici n-apuc să zic că sînt un jurnalist din Europa. „Ai mai zburat?“, mă întreabă sec și nu pot să mint că da. Elicopterul e o sardeluță cu aripi și cu roți. Îmi dă o pungă de hîrtie și zice: ia asta. „N-am nevoie“, mă umflu în pene, dar o privire e de-ajuns și iau punga. „Mi-a mai făcut unu’ o din asta și n-a zis. Dacă îți vine să vomiți, zici, da?“

Parcă nu-mi vine să cred ce baftă m a lovit. De jos, Marine îmi face poze și se bucură ca o mamă care-și vede copilul la primul recital de pian. Nu am asemenea abilități, doar țin de punga de hîrtie și îi fac cu mîna, și imediat o pierd, sînt în aer, zbor deasupra Pilanesbergului și toată Africa e a mea. Sub noi sînt familii de elefanți, girafe și zebre, toate puncte suficient de aproape încît să le pot distinge forma. Îmi dau lacrimile și rîd singură de bucurie și mirare. Pilotul nu e impresionat. „Ești bine?“, mă întreabă, și sînt bine. Sînt bine cum n-am mai fost vreodată pînă acum.

Căutăm împreună grupuri de animale și sarcina mea e să anunț în cod – alb, 8 la ora 14, însemnînd opt elefanți undeva în dreapta. Încerc să fiu de bază, dar după ce zic de două ori, îmi fug ochii spre orizont, în depărtare, încercînd să mi dau seama ce e la capătul lui. „Uite-l!“, strigă dintr odată pilotul și n-apuc să întreb ce, că deja vorbește agitat prin stație și virează la stînga. Jos e un animal mare, nemișcat și singur, ca o pată albă în mijlocul savanei. Ne învîrtim în aer deasupra unui rinocer mort, în timp ce mașinile de teren ne văd și vin spre noi. Facem un cerc, și încă un cerc, și încă unul. „Ești bine?“, întreabă iar și acum nu sînt. „De la 1 la 10?“ E un 7 și imediat e 8, și scot punga de hîrtie.

Aterizăm forțat pe o șosea. „Tu iei prima mașină care trece înapoi“, îmi zice în timp ce întoarce elicopterul împingîndu-l cu puterea pe care ți-o dă confirmarea că ai știut din prima clipă că ai de a face cu un amator slab de stomac. N am cum nega, dovada stă în mîinile mele. Mi-e rușine c-a avut dreptate și încerc să îl distrag. „Dacă apare un leu?“, întreb, știind că nu e improbabil. „Nu apare“, îmi răspunde cu tonul unuia care are lucruri mai importante de făcut decît să răspundă la întrebări stupide. E clar că nu mă mai vrea. Mașina apare și mă salt ușurată în ea.

La volan, Jan. Are vreo 70 de ani, e din Pretoria și vine-n parc sperînd să fotografieze lei și leoparzi. Pare că ăsta e un sport al pensionarilor pe aici, am mai văzut mulți alții ca el. Ca norocul, într-o singură zi eu am văzut și lei, și leoparzi, și mai tot ce se putea vedea. „M-am descurcat bine în viață“, îmi zice și, văzîndu-i aparatul foto ca un telescop, n-am nici o îndoială că e așa. Jan e vesel, e singur, mă duce „înapoi“, deși nu știu exact ce înseamnă asta. Înapoi acasă la mine e puțin probabil, așa că sper doar că mă va lăsa undeva unde am mai fost deja, cu oameni și cu telefon. „Nu ți-e frică să călătorești singur?“, îl întreb și Jan rîde și-mi face semn spre bancheta din spate, unde se odihnește cuminte o pușcă mare cît bancheta.

Jan e amator de discuții politice și, în timp ce dezbatem starea vremurilor, mă gîndesc ce fac dacă Marine nu e și nu dau de ea. M-am obișnuit să o văd în lumea mea, la mine pe continent, cum s-ar zice. Ne-am cunoscut la un curs în Elveția, unde m-am împrietenit cu mulți, dar cu nimeni nu am rîs cum am rîs cu ea. Rîsul leagă oamenii, dar acum mă întreb dacă o să rîdem și de data asta. Ce fac dacă nu vine? Două ore mai tîrziu, o aștept cuminte la intrarea în parc și-mi sare sufletul cînd o văd cu gura pînă la urechi de bucurie că m-a găsit, făcînd cu mîna în timp ce parchează mașina. „Mergem la fermă?“, mă întreabă și zic imediat da. 

***

Majoritatea celor care vizitează Africa de Sud rămîn în zona Cape Town și a parcurilor de safari. Provincia Nord-Vest nu e turistică și, pe măsură ce ne apropiem, drumurile se îngustează, mașinile se răresc și-n locul lor apar tractoare și cîmpuri vaste. Peisajul rural african se combină ocazional cu zone locuite – maghernițe decrepite și orășele mici cu arhitectură europeană, adusă aici de cei care au colonizat zona. Apariția unei biserici protestante în mijlocul acestui peisaj nu e rară, dar pentru mine e o imagine surprinzătoare. Majoritatea populației din zonă e creștină, engleza e a doua limbă, iar 90% din populație e Tswana, un grup etnic majoritar în Botswana, care e la doar cîteva ore cu mașina.

Regiunea e grînarul Africii de Sud și e ascunzătoare de comori. Pentru cei din regiune, diamantele sînt un subiect curent, și un coșmar, și un fel de El Dorado. Pot fi oriunde, dacă ai noroc, intuiție și mijloacele să sapi după ele. Pot fi sub tine, cînd stai în curte și bei ceai rooibos. Cu doar o săptămînă în urmă cineva a găsit un loc plin, pe proprietatea altcuiva. Legea îți dă voie să sapi pămîntul chiar dacă nu e al tău, însă e neclar dacă, odată găsite, diamantele sînt ale tale sau ale celui care deține pămîntul săpat. Iar ale cui sînt e doar o parte din problemă. Ce rămîne în urma săpăturilor e un mic dezastru ecologic, și e neclar a cui e responsabilitatea asta.

Ferma din Ottosdal are peste două sute de ani și mult teren, natură și animale, iar pentru Marine asta e comoara. Vrea să deschidă un centru de cercetare a secetei aici, la ea acasă, în locul ăsta magic cu cîini, cu cai și flori și plante din care n-am mai văzut pînă acum.

Îmi place lumea asta și-n doar cîteva zile mă simt complet acasă în ea. Tatăl lui Marine e cam ca tatăl meu, așa că temporar am doi tați, unul nou, sud-african, care-mi explică despre plante și ne gătește boubouti seara tîrziu. Sîntem noi două, el și Neli, negresa care îi ajută în casă, și care se intimidează cînd sînt doar eu cu ea. Neli le știe pe toate aici, doar pe mine nu mă știe și n-am nici o limbă comună cu ea. Dar Neli o iubește pe -Marine și Marine pe ea, iar legătura dintre ele devine și a mea.

La fermă e liniște și cel mai mult îmi place dimineața, cînd încă nu e cald, cînd pot să mă joc cu cîinii, și timpul nu pare că aleargă undeva. „Ritm african că doar sîntem în Africa“, îmi spune rîzînd Marine în timp ce bem cafea și facem planuri de plecare, însă mie-mi place ferma și aș mai sta. Îmi plac ritmul african și viața asta, îmi plac spațiul ăsta imens și dragul cu care mă primește toată lumea. Noaptea ne culcăm devreme, ca să prindem iarăși dimineața tot așa. Și dormim amîndouă neîntoarse în timp ce pe fundal se aud urlînd șacalii și-n jur, cît cuprinde, e savana. 

***

Cocoșat, Fred își propulsează corpul ajutîndu-se de două cîrje, fiecare pas e un efort care-l face să se clatine îngrijorător. Îl văd în oglinda retrovizoare cum se apropie încet. Îl așteptăm de ceva vreme într-o parcare goală, în timp ce totul frige, iar noi ne topim încet, împărțind în tăcere o sticlă cu apă călîie. Fred e singurul șlefuitor de diamante din regiune și avem o intrare ca să văd ce înseamnă munca asta. Pentru un om care lucrează cu lux și milioane de euro, e o apariție din registrul unui magazin de curiozități. Ne face semn să-l urmăm și nu îndrăznesc să întreb dacă pot să îl ajut în vreun fel, deși simt c-aș vrea. Fred a supraviețuit 40 de ani fără ajutorul meu, tîrîind în cîrje piciorul lui prea scurt, așa că doar îl urmez fără să spun ceva.

Clădirea pare părăsită, dar intrăm toți trei în coridorul care dă spre un coafor sărăcăcios, acum închis. Fred deschide cu o legătură de chei o ușă laterală și ne strecurăm într-o cameră prăfuită, fără ferestre.

Dacă n-ai ochi să le recunoști, diamantele ar putea trece drept bucățele de sticlă prăfuită. Ele devin magie și se transformă în povești, trecînd mai întîi prin mîinile lui Fred. „Ești un fel de magician deci“, îi zic și se luminează de plăcere. Cu cîrjele sprijinite de perete, țopăie prin cameră și scoate mici comori din dulăpioare dosite și închise cu chei. Nu știu cît timp îi stau pe mînă, nu știu ce oameni vin la el și cînd, dar diamantele lui ajung pe mîini mari, și-mi povestește relaxat despre negoțul de la Bruges.

„Nu ți-e frică?“, îl întreb. Într-o țară cu așa multă lume săracă, Fred e un excentric – și magician, și aventurier. „N-am nimic de pierdut“, răspunde și îmi dă să țin în mînă un diamant cît o unghie. Între mine și pietricica asta sclipitoare stă o avere. Îi spun că, dacă am noroc și cîștig la loterie, îmi iau ceva frumos de la el. „Nu aștepta prea mult“, îmi răspunde fatalist, zîmbind cu toată gura. 

***

Încă mă mai gîndesc la Fred cînd ne trezim de dimineață să vedem răsăritul în Parcul Național Karoo. L-am lăsat în urmă și pe el, și ferma. E ultima oprire și apoi drum drept pînă la ocean. E liniște deplină, e rece și în jur, cît vezi cu ochii, o deschidere de un maron închis, luminată în valuri. Timpul african are răbdare, mai stăm puțin – ne înțelegem din priviri –, încă puțin și gata. Parcul e magic la ora asta, cînd ziua lasă în urmă noaptea. Iar noaptea e o experiență în sine aici, mistică și copleșitoare, pentru că în întunericul și izolarea parcului se deschide universul cu miile lui de stele, te înconjoară și pare că se coboară asupra ta. Și am făcut foc, ne-am povestit de toate și-am pus lumea la cale stînd una lîngă alta, privind în sus cu sentimentul că sîntem așa de mici în lumea asta și, în același timp, atît de mari una pentru alta.

Cu prietenii adevărați e ca atunci cînd te îndrăgostești. Se întîmplă rar, dar cînd se întîmplă îi recunoști și știi. Marine deschide pentru mine acel spațiu în care pot fi eu fără perdea. Și-n dimineața asta africană, nu-ncetez să mă mir că ne-am găsit și că sîntem așa. Că avem mereu ce să ne spunem și în același timp știm să împărțim tăcerea asta. Și azi e doar un episod dintr-o călătorie lungă, și spre ocean, dar și în viața asta. Cu un drum deschis în față, cu soarele care răsare și Cape Town care ne așteaptă undeva, pare că am fost și că vom fi mereu așa, că nu vom îmbătrîni nicicînd, că vom rîde mereu și că în jurul nostru se deschide toată lumea. Sîntem pe viață într-un aici și acum, una pentru alta. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă.

Foto: Bianca-Olivia Niță

Mai multe