Aere, grade, nervi
„Ai văzut, Simono, s-a întors prinţesul din concediu. Să vezi tu dacă n-o să avem iar trei sute de milioane de grade în birou...“ Discuţia are loc în liftul clădirii înalte de sticlă, cu şapte etaje. La fiecare etaj s-a instalat cîte o companie care ori face soft-uri, ori curierat, ori ceva PR şi ceva audituri; o clădire care înghite în fiecare dimineaţă, pe la opt şi nouă, sute de salariaţi cărora ne-am obişnuit să le spunem corporatişti.
Am aşteptat să vină toamna asta frumoasă şi răcoroasă ca să vă spun povestea mică, insipidă, banală, dar care scutură de fiecare dată zdravăn nervii tuturor într-un birou, într-o asemenea clădire.
E, aşadar, încă vară adîncă. Cele două domnişoare care îl bîrfesc pe prinţes au rochii strîmte, cu bretele, iar platformele din picioare să le ducă pe la vreun metru optzeci. Abia le ajung la subsoară şi trag cu sîrg cu urechea. În fond, nici nu aveam de ales, eram în acelaşi lift care ne luneca onctuos spre ultimele etaje. „Fată, m-a omorît! Curg apele de pe noi şi el, nu, că i-au îngheţat mîinile. Auzi, da’ l-a luat tare Cristinica – e în trei luni acum asta – că nu se poate, că ne coacem aicea şi că ce naiba de...“ Şi aici, din păcate, au coborît, uşile au fîşîit şi au glisat definitiv în spatele lor iar eu, monstruos pitic trăgător cu urechea, am rămas tînjind după ce o fi zis Cristinica despre prinţes. I-o fi zis că ce fel de bărbat o mai fi şi el de se plînge mai rău ca o domnişoară, i-o fi zis că n-o interesează, că ea e însărcinată şi să facă bine să lase aerul aşa cum e, i-o fi zis că uite ce iad e afară şi că măcar aici să stea civilizat şi netranspiraţi? Habar n-am. Ştiu însă că toată discuţia se învîrtea în jurul unui singur buton amărît, un buton care reglează aerul condiţionat în vastele spaţii comune de birouri. Căci în filozofia spaţiilor prietenoase, toţi cu unul, unul cu toţi, arta compromisului se sfîrşeşte în acest buton.
Diferenţa de reglaj – două grade în plus sau în minus – poate căpia de-a binelea o grămadă de oameni aparent sănătoşi la cap. Două grade în sus sau în jos pot da naştere la cele mai răutăcioase consideraţiuni legate de seamănul tău cu care împarţi excel-urile. Dacă e prea frig şi rămîne frig pentru că stăpînul butoanelor e din întîmplare un personaj durduliu, nu vreţi să ştiţi cîte gînduri otrăvite îi blagoslovesc: „şuncile alea care, normal, îi ţin de cald“, genele grăsane moştenite de la părinţi, tonele de presupuse şaorme pe care şi le îndeasă în pîntece, insensibilitatea sau de-a dreptul nesimţirea. Dacă e prea cald şi rămîne cald iar stăpîna butoanelor e din întîmplare vreo domnişoară mai sfrijită, nu vreţi să ştiţi cîte gînduri otrăvite îi blagoslovesc „oasele alea de Olive“, mimozenia, ba chiar o poftă de mîncare nevolnică – „asta şi dacă mănîncă o căpşună dă la raţe“ –, ba chiar şantajul emoţional despre care se spune că îl practică faţă de nişte colegi mai predispuşi spre concesii.
De cele mai multe ori însă, e vorba de grupuri de presiune, mai degrabă decît de personaje izolate. Dacă numărul înfriguraţilor e mai mare, ăia în dezavantaj numeric n-au decît să meargă la baie să-şi dea cu ceva apă pe faţă sau să-şi facă vînt cu post-it-urile. Invers – dacă încălziţii sînt mai mulţi, tabăra înfriguraţilor să-şi scoată cîte un pulovăraş adus de acasă şi să facă bine să îl pună pe umeri. Dacă taberele sînt egale, nu vreţi să ştiţi cîtă lume învîrte de butonul ăla de nu mai ştie omul dacă în fond e cald sau rece în birou. Vîjjj, linişte, vîjjj, linişte, aer pornit, aer oprit, un război al nervilor care nu are cum să se sfîrşească în nici un fel de armistiţiu. Bunăvoinţa colegială se opreşte aici. Simpatia se opreşte aici. Socializarea amabilă la o ţigară, tot aici. Colegul simpatic care împarte like-uri pe Facebook ca Dumnezeu o să ignore total proaspătul tău album cu poze din Grecia: „Acolo nu ţi-era cald, fir-ai al naibii!“.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.