Aceeaşi istorie, două Românii

20 decembrie 2017   Societate

Cele 11 zile dintre decesul Regelui Mihai I și înmormîntarea Sa vor fi, inevitabil, cuprinse în viitoarele manuale de istorie. Povestea lor, citită de generațiile viitoare, va da măsura felului în care oamenii României de azi au respectat un personaj excepțional al istoriei mari. Martorii momentului își dau însă seama, de pe acum, că scrierea istoriei acestor clipe va fi o sarcină dificilă, pentru oricine își va propune să o facă: va avea de pus sub același semn, al dispariției regelui, două Românii: una sincer întristată, plină de regrete pentru ceea ce ar fi putut să fie și nu a fost, răvășită de un destin regal fără noroc și văduvit de solidaritatea de care ar fi avut nevoie la momentul potrivit. Și alta, vulgară, profund coruptă, profund stricată de incompetență și ignoranță.

Prima Românie, cea a cetățenilor așa numiți „simpli“: au venit cu miile, cu zecile de mii, s-au comportat cuviincios, au adus flori, au respectat regulile impuse de protocolul regal, și-au adus copiii ca să țină minte și să facă parte dintr-o clipă de istorie, au tăcut și s-au înclinat, pe scurt, au lăsat deoparte toate șabloanele educației comuniste și s-au comportat ca un popor cu vechi tradiții regaliste. (Sigur, au fost și mici momente strepezitoare: mai un plînset isteric stingheritor, mai o strigătură nelalocul ei, mai o revigorare stranie și tardivă a dorinței de reinstaurare a monarhiei. Dar, una peste alta, nu ne-am făcut de rîs. Dimpotrivă, am reușit să răsplătim eleganța regelui cu propria noastră cuviință.)

Copiii copiilor noștri vor citi însă, dacă istoricul care va scrie povestea acestor zile o va face onest, și despre o altă Românie: cea a jurnaliștilor, a televiziunilor și a politicienilor. Care, în linii mari, va arăta cam așa:

Politicienii noștri au adus coroane de flori, au dat declarații enorme și lăcrimoase despre rege, au ținut momente de reculegere, și-au făcut semnul crucii, și-au afișat masca tristă de protocol, după care s-au așezat în băncile de parlamentari sau de guvernanți și au măsluit legile Justiției, profitînd nerușinat de tristețea și momentele de reculegere ale celor care ar fi putut să li se opună. Și-au făcut de cap, impenitent, sub drapelul în bernă, în spatele românilor aflați la funeralii, în fața protestelor firave ale juriștilor.

Jurnaliștii noștri au scotocit asiduu prin cotloanele crimei de la metrou, arătînd, de sute de ori, imagini „cu un puternic impact emoțional“. Cu rare, dar notabile excepții (precum cei de la Televiziunea Română sau Adevărul), cei mai mulți oameni de presă au fost interesați de unghiurile cele mai bune din care putea fi văzut incidentul oribil de la Dristor, dar și ce ținută a purtat Carmen Iohannis la înmormîntare, ce viață amoroasă au avut principii României, ce avere lasă regele Mihai, cine o moștenește și cine va fi lăsat fără nici un ban etc.

Iar televiziunile au făcut tot ce au știut ele mai bine să facă în momentele mari și triste ale istoriei: o televiziune s-a gîndit, de pildă, că nimic n-ar fi mai nimerit, în ziua reîntoarcerii definitive a regelui în țară, decît să difuzeze filmul Pistruiatul. Știți, filmul acela cu puștiul roșcat care îl ajută pe comunistul Andrei să înfăptuiască, alături de alți comuniști, actul de la 23 august, așa cum a învățat Sergiu Nicolaescu din manualele de istorie ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Incompetență? Nerușinare? Ignoranță? Sfidare? Sau prostie, pur și simplu? Nu avem un răspuns corect. De altfel, filmele istorice realizate în perioada comunistă, cu mistificările de rigoare, au fost la mare preț în zilele de doliu regal: pe un alt post s-a difuzat filmul La porțile albastre ale orașului, în care reprezentanți ai gărzilor muncitorești și ai partidului comunist îi învață pe militari, în zilele de după 23 august 1944, cum și unde să dea lovituri devastatoare inamicului; iar la televiziunea națională a rulat Pentru patrie, un film de același inegalabil Sergiu Nicolaescu.

Pe lîngă toate acestea, emisiunile au adus la rampă aceleași personaje pe care le știm bine, dar care ar fi trebuit, măcar în aceste zile, să stea bine ascunse: Oana Zăvoranu și circul dizgrațios aferent, Deea și Dinu Maxer cu replica memorabilă „Nu am crezut că o să dau în Maroc de macaci“, Randi cîntînd „O, ce veste minunată!“ în aceeași zi în care, pe alte posturi, erau difuzate secvențe cu venirea sicriului regal în țară.

Cum spuneam la început, e greu de crezut că aceste două Românii, atît de diferite, pot încăpea în aceeași filă de istorie. Mă întreb ce vor înțelege, peste cincizeci, o sută de ani, tinerii care vor citi despre noi cei de acum. Unde e România adevărată? În stradă sau la vîrf? Îngropîndu-și o speranță și un vis mai vechi, sau la funeraliile Justiției și ale statului de drept? Poate că pînă atunci vor fi aflat deja răspunsul. Oricare ar fi el. 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: M. G. Popa

Mai multe