Accident

12 octombrie 2016   Societate

Te scoli dis-de-dimineață, cu sentimentul datoriei pe cale de a fi împlinită. Faci aceleași gesturi ca de obicei, mecanice, de robot autoasumat. Gesturi care par că-ți garantează stabilitatea lumii tale mici, dar protejate: laptele pe foc, cafeaua în filtru, televizorul ca tapet, rugăciunea ca scut de protecție. Apoi, te pregătești, tacticos, pentru o călătorie gen Sieranevada (filmul), adică spre un parastas. Un parastas al cuiva la care ai ținut, fără să-ți fi fost foarte apropiat. Faci bagajul, tacticos, cum numai tu poți să-l faci, uitînd de timp și de toate: fiecare lucru își are locul său, bine delimitat, nimic nu se pune la nimereală, totul strat peste strat. O piramidă turtită a fricilor și aspirațiilor tale din cele două zile libere, care par să se întindă nedeterminat. Totul ca și cînd te-ai pregăti pentru o evadare de-o viață, deși nu sînt decît două zile. Afară e vremea aia de toamnă deja tîrzie, cînd totul devine ud, întunecat și depresiv. Hainele pe care ți le alegi, instinctiv, sînt și ele în tonuri terne, griuri, bleumarinuri și negru. Negru și calm, ieși din casă, în propriul film, ale cărui secvențe le cunoști.

Te urci în mașina bătrînă și niciodată destul de curată, și ea de culoare incertă. Te urci în ea și totul se defășoară conform planului (care, de fapt, nu e nici un plan, ci doar un firesc). Și înaintezi așa, plutind, purtînd conversații pe care nici nu le observi, într-o stare de beatitudine – beatitudine în mișcare, să fii dus așa, pe fondul unui tapet mereu diferit, tu, cel adîncit într-ale tale. Cînd deodată, cel de lîngă tine, omul calm și invizibil, spune, brusc și tare: „Am belit-o!“ – și mașina veche, dar serioasă, e luată de un vîrtej și se învîrte, se învîrte, pînă cînd mîna ta, care se ținea aparent ferm de o bară de sus, zboară și realizezi că n-ai centură. Cînd te-ai oprit, crezi că ai murit. Chiar dacă nimic nu te doare și ieși, pe propriile-ți picioare, din mașina făcută armonică, în față. Ieși demn (te gîndești cum s-o faci) și drept, ca să nu te faci de rîs. Ăsta e gîndul. În fața cui? În fața șoselei pe care trec mașini, dintre care cel puțin una s-a oprit, privind la spectacolul unora care au ratat intrarea în Pitești. Au derapat cînd să ia curba, cu prea mare viteză, probabil. S-au rotit și au intrat în parapetul de pe marginea drumului.

Primul gînd care-ți vine-n minte e cel al umilinței: Doamne, am clacat la chestia asta, ne-am făcut de rîs, noi și mașina noastră. O lume întreagă ne vede, vede cum sîntem dintre cei care apar la știri, de partea rea. Cei care o dau în bară: femeie, de 40 de ani… Nu știu dacă sîntem morți sau vii, deși traversăm șoseaua calmi, pe picioare, și nu ne doare nimic. Mașina care a tras mai încolo e cea care a reușit să ne evite, în rotirea isterică. Mi se zbate în minte scena din Wild at Heart (Suflet sălbatic) al lui Lynch, în care Sailor și Lula întîlnesc, prin drumurile lor, o fată însîngerată (Sherilyn Fenn), dar pe picioare, care repetă isteric că și-a pierdut portofelul și mama ei o s-o omoare. După care simte ceva lipicios în păr (evident, sînge), se întinde și moare. Aștept să mi se întîmple și mie, deși nu cred că am sînge pe niciunde.

Ne îndreptăm demni spre marginea șoselei, unde reușim să plasăm mașina, și așteptăm. Eu mă întreb ce va fi: „O să murim?“ El spune că așteptăm pe cineva să ne tracteze. De altfel, îl și aud vorbind la telefon cu omul ăla, firesc: „Nu puteți veni dvs.? Colegul...“ Sună familiar, dar cea care detectează familiarul nu sînt eu, cea din trupul meu, ci altcineva, care stă un pic deasupra lui, se ține după el de aproape, plutind sprințar prin zonă. Așa mă simt: nu chiar în trup.

În timp ce stau zgribulită (dar demnă) în spatele mașinii făcute, biata, armonică, și dau telefoane povestind ceva ce nici eu nu prea înțelesesem, se întîmplă, în fața ochilor mei indiferenți de atîta uimire, două scene incredibile: încă două mașini, la scurt interval una față de alta, execută aceeași cascadorie ca și a noastră. Derapează, se învîrt, intră-n parapet. Ambele se fac mai puțin praf decît a noastră. Nu sînt victime.

În sfîrșit, vine domnul cu tractarea. E uman, destinde atmosfera. Încep să mai simt cîte ceva. Vine și mașina Poliției. Polițiștii sînt excesiv de drăguți. Luăm o amendă mică. Ne înghesuim cu toţii lîngă șoferul care tractează și trăncănește, în timp ce mașina, biata, e tîrîtă în spate. Ajungem acasă, în aceleași haine negre și cu aceleași bagaje excesiv de atent făcute. Nu înțeleg de ce le-am mai făcut. De ce ne întoarcem, atît de repede, în locul din care am plecat. Nu sîntem morți, ci, se pare, la fel de vii ca oricînd. Capul meu, la tomografie, se dovedește încă valid. Acasă, mîncăm carne friptă, legume la grătar, porumb, mere, struguri și diplomat. Văd, pe Diva, a treia oară același episod din Fetele Gilmore, ba chiar aceeași scenă: cea în care mama lui Lorelai e supărată pe ea și vorbește doar cu Rory. După care se duce să taie brînzeturile…

Mai multe