Accesul la informaţii în Turcia lui Erdogan

11 aprilie 2017   Societate

În democrațiile vestice, a avea o opinie și a putea să ți-o exprimi este considerat a fi ceva normal. Acest drept fundamental este „libertatea de expresie“, libertate care include și dreptul de a avea acces la informații – iar aici este vorba despre o paletă largă de informații, de la cele de interes public la informații privind activitățile guvernamentale.

Ca orice drept, însă, nu este nelimitat. Nu oricine poate accesa informații care țin, de pildă, de securitatea națională sau de intimitate, ceea ce pare a fi logic și chiar necesar. Cu toate acestea, în practică, aceste excepții pot fi folosite pervertit, limitînd accesul la o informație de interes public pe motiv că este informație de securitate națională.

Despre aceste cazuri vorbim și în Turcia, unde rezistența autorităților în ceea ce privește transparența capătă uneori forme rigide sau chiar violente, restricționînd drepturile individului.

Post-adevăr

Expresia post-adevăr, care a devenit atît de populară în ultima vreme, este direct legată de dreptul la liberă informație. Politicile neoliberale care, în detrimentul unor largi sectoare ale societății, vizează eliminarea obstacolelor din calea capitalismului reprezintă și o amenințare serioasă în ceea ce privește legitimitatea guvernelor. Trăim într-o perioadă în care informațiile ascunse publicului larg sînt probabil din ce în ce mai multe. Cu cît autoritățile politice și economice ajung să depășească limitele legale, cu atît mai mult se depărtează de la împărtășirea adevărului, pe care îl ascund și îl distrug în același timp.

Este suficient să ne amintim de cei care au tras semnale de alarmă și au adus la lumină informațiile ascunse și mai apoi distorsionate de marile puteri ale lumii, aflate sub conducerea lui George W. Bush sau Tony Blair, începînd cu invazia din Irak din 2003. Documentele WikiLeaks care au provocat atîta agitație, în întreaga lume, au demonstrat că afacerile secrete au avut multe hibe și au mai demonstrat, încă o dată, importanța accesului la liberă informație.

Nu sînt sigur dacă acest gen de a demasca informațiile secrete poate fi considerat un nou gen de jurnalism, dar în țările de tradiție pentru jurnalism, jurnaliștii au avut mereu o poziție privilegiată pentru a accesa aceste informații.

Într-o țară ca Turcia însă, jurnalismul nu a fost niciodată privilegiat, din contra, autoritățile au vrut dintotdeauna să l controleze, iar jurnaliștii care se opun acestui control își riscă, de cele mai multe ori, viața. Azi, mai mult ca oricînd…

În Orientul Mijlociu, Turcia este percepută ca avînd o democrație tulbure, care privește înspre Vest și elaborează de mult timp legislația necesară pentru a accede în Uniunea Europeană. În această direcție a fost elaborată și Legea 4982 referitoare la Dreptul la Informație, adoptată în 24 octombrie 2003 și intrată în vigoare în 24 aprilie 2004.

Intenția acestei legi este de a reglementa procedura în baza căreia să fie permis dreptul la informare „în conformitate cu principiile de egalitate, imparțialitate și deschidere care sînt necesare unui guvern democratic și transparent“. Unul dintre drepturile expuse în proiectul de lege este pus în aplicare de către Centrul de comunicare al prim-ministrului pe care cetățenii îl pot folosi pentru a-și depune cererile. Numărul acestor este în continuă creștere.

Cu toate acestea, Centrul responsabil pentru a informa publicul ar trebui să fie legat de Parlament, locul unde politicile publice sînt dezbătute și decise. Dezbaterile parlamentare, rezoluțiile și întrebările legate de acestea – toate sînt informații importante pentru jurnaliștii care încearcă să ridice vălul de secrete care învăluie politicile publice.

Dar aceste tentative sînt rare și trec prin birocrația guvernamentală, iar procentul răspunsurilor la cereri este scăzut.

De exemplu, răspunsul la întrebarea parlamentară din 27.06.2016 formulată de un membru al principalei formațiuni de opoziție, Partidul Popular Republican, Ahmet Akin, dovedește că doar 7,82% din cele 841 de întrebări parlamentare au primit un răspuns în limita timpului legal, iar 53,42% nu au primit nici un răspuns. Cel mai mare număr de întrebări erau legate de activitatea prim-ministrului și de Ministerul Afacerilor Interne. Potrivit unui raport al activității Parlamentului, din noiembrie 2015 pînă în septembrie 2016, peste opt mii de cereri scrise și peste cinci sute de întrebări au fost înregistrate. Autoritățile au răspuns la 2767 de cereri și la 51 de întrebări. În acest an parlamentar, 15 moțiuni au fost înregistrate pentru dezbatere parlamentară, dar pînă în prezent nici una nu a fost abordată. Cele mai multe cereri din partea publicului au fost primite de către Comitetul de petiții, Comitetul dreptului uman și de Comitetul pentru egalitatea de șanse.

Odată cu modificarea constituțională din 2010 și pe linia ghidului de accedere în UE, în Turcia s-a format o nouă instituție pentru a ajuta oamenii să aibă acces mai ușor la informație: „un nou mediator a intrat în vigoare după publicarea în Monitorul Oficial a legii 6328 care stabilește rolul instituțional de mediator sau Ombudsman pe lîngă Parlament, instituție cu buget autonom. Conceptul de bază se referă la drepturile omului, iar funcția este aceea de a studia și a analiza respectarea principiilor dreptății și a egalității pe care funcționează toate acțiunile administrației și, de asemenea, are rolul de a emite recomandări în aceste direcții.“ Acest Ombudsman a început să primească plîngeri în mai 2013. Potrivit unor statistici, în 2015 a reușit să răspundă la 86% din aceste plîngeri.

Sute de exemple de non-transparență stau însă dovadă a faptului că aceste schimbări de a conștientiza dreptul cetățeanului la informare asupra procedurilor administrative sînt teoretice și schimbă, de fapt, prea puține lucruri, în practică.

Unul dintre cazurile cele mai mediatizate de către presa Opoziției s-a petrecut în 2011, în timpul protestului îndreptat contra prim-ministrului, aflat în vizită într-un sat din nord-estul Turciei. Protestatarii au fost alungați cu cantități uriașe de gaz lacrimogen, iar în urma acestei acțiuni profesorul Metin Lokumcu a murit. Cineva a vrut să știe cît gaz lacrimogen a fost folosit de către forțele de ordine. Autoritățile nu au dat un răspuns clar – ceea ce însemna că administrația publică nu a respectat dreptul la liberă informare. Respectivul cetățean a intentat proces, însă i s-a spus că informația este strict secretă, că ține de siguranța statului, deci nu intră sub incidența legii pentru liberă informare, iar informația importantă care privea abuzul de forță în timpul unei demonstrații a fost ascunsă de public.

Un alt exemplu bun este rezistența de a oferi informații publicului larg în legătură cu diplomele pe care le deține actualul șef al statului, și dacă acesta a respectat toate condițiile necesare pentru a deține această poziție. Una dintre condițiile de a deveni președinte al Turciei este aceea de a avea studii superioare. În luna mai 2016, presa Opoziției a început să vehiculeze știrea conform căreia Recep Tayyip Erdogan nu are această diplomă. Partidele de opoziție au făcut multe valuri cu această informație, obținînd mult ajutor din partea opiniei publice în încercarea de a-l împiedica pe Erdogan să devină președinte. Dar chiar dacă existau dovezi puternice, doleanțele lor au fost, pînă la urmă, ignorate.

Jurnaliști concediați sau amenințați cu închisoarea

Jurnaliștii sînt considerați, fără îndoială, cei mai importanți actori în procesul accesului la informație. Dar, din cauza caracterului tradițional al sistemului politic din Turcia, de multe ori aceștia sînt nevoiți să acționeze pe căi neoficiale și, chiar dacă obțin informația pe care o caută, se lovesc de deciziile în creștere asupra informațiilor clasificate drept secrete, decizii care subminează dreptul la informație.

Pentru a discuta despre problemele pe care le întîmpină jurnaliștii în obținerea de informații trebuie să ne referim, în primul rînd, la faptul că istoria jurnalismului în Turcia este strict legată de contextul istoric, politic, social și economic. Iar asta este important de menționat pentru că, în această țară capitalistă care folosește modelul democrației vestice, jurnalismul nu este perceput ca fiind autonom.

Iar cînd un consens nu este posibil, în Turcia se recurge la forță, guvernul fiind mereu pregătit să reducă la tăcere jurnaliștii, prin diferite metode, cea mai la îndemînă fiind să îi oblige să aleagă o culoare politică, incluzîndu-i astfel în mecanismul Puterii. 

(varianta integrală a acestui articol pe www.balcanicaucaso.org)

traducere și adaptare de Stela GIURGEANU

Foto: wikimedia commons, jurnalişti turci la un protest

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.

Mai multe