Accesul la informaţii

Ca jurnalist, am folosit în cîteva rînduri Legea 544/2001, lege privind liberul acces la informații de interes public, chiar în primii ani de la intrarea ei în vigoare. Nu știu dacă am avut noroc, însă doar simpla menționare a legii mi-a facilitat în numai cîteva zile accesul la informațiile de care aveam nevoie. Pe scurt, această lege prevede că orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, poate solicita orice informație de interes public, fără a-și justifica cererea, legea garantînd liberul acces la informație pentru toată lumea. Cît de bine structurată este această lege, cum este ea aplicată, dar și cît de cunoscută și accesată este – am adresat aceste cîteva întrebări Ioanei Avădani, director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent, cei direct implicați în evoluția acestei legi – jurnaliștilor, dar și celor din afara breslei.

„Este o lege foarte bună, cu toate bubele și posibilitățile de îmbunătățire“ – mi-a declarat, din start, Ioana Avădani. „Este o lege care există de 15 ani și, deși în timp a fost modificată, modificările au fost minore și binevenite, în sensul extinderii ariei de cuprindere – pentru că au existat probleme legate de regiile autonome, dacă acestea se supun sau nu legii. Așa că, după o serie de procese, legea a fost extinsă și la companiile de stat. Nu vorbim despre o lege perfectă. Nu este foarte bine aplicată, nu e întotdeauna aplicată, dar există, ceea ce este un lucru bun.“

Deși e o lege bună, este o lege fără dinți, pentru că nu prevede sancțiuni pentru cei care nu o respectă.

„Legea nu are sancțiuni, pentru că în 2001, cînd am discutat aprobarea ei, era ceva atît de nou și de străin administrației publice, încît ne-am zis că nu e bine să începem cu sancțiunile în cazul unor oameni care de-abia atunci învață. Atunci am mers pe ideea că nu are rost să sancționezi necunoașterea. În prezent, am depășit de mult această fază de indulgență. Pe de altă parte, intervine altă problemă: dacă vorbim despre sancțiuni, cui le aplici? De regulă, cel care decide ascunderea unor informații nu este funcționarul de la ghișeu, ci șeful acestuia. Or, orice pedeapsă s-ar aplica, de fapt, celui care răspunde direct – adică funcționarului. Și așa riști să intri într-un cerc mai mult decît vicios. Poți vedea și acum răspunsuri primite în baza Legii 544, răspunsuri care au şase-şapte semnături. Oamenii încearcă să se acopere pentru că simt că, la un moment dat, o sancțiune ar putea să vină.“

Vorbind cu oameni care au apelat la această lege pentru a obține informații publice, atît jurnaliști, cît și oameni din afara breslei, am aflat că există și multe tertipuri de a o ocoli. Despre acestea, directoarea CJI îmi spune că o parte sînt gîndite ca atare, o parte sînt deja un modus operandi în autoritățile publice, dar există și „nerespectări“ care vin din neștiință și nesiguranță. „Există multe exemple de răspunsuri la solicitări care, deși vin, încalcă, de fapt, legea. Un exemplu este legat de termenul de răspuns – pe care unii îl fixează la 30 de zile, deși termenul legal prevăzut este de 10 zile. Unii folosesc neștiința solicitantului, bazîndu-se pe această confuzie, alteori este vorba chiar de o confuzie în mintea celui care răspunde și care nu cunoaște legea. Pe scurt, îți trebuie timp, nervi și chef de joacă pentru a te lupta cu funcționarul public.“

Vorbind despre o lege care oferă acces liber la informații, nu putem să nu vorbim despre importanța ei în mediul jurnalistic.

„Faptul că este totuși o lege greu de aplicat și că ajungi la informație într-un termen asupra căruia nu prea ai nici un control, pentru că nu te poți baza pe cele zece zile pe care ți le garantează legea, a făcut ca aceasta să fie luată «ușurel» de presă încă de la bun început. Pentru că unii jurnaliști nu au înțeles care e diferența între surse și Legea 544: dacă vrei să scrii o știre pentru ziua de mîine, vorbești cu sursele pe care le ai. Dacă vrei să faci o investigație susținută, ai nevoie de documente și n-ai cum să folosești doar informațiile venite din partea sursei – acestea putînd doar să îți indice ce documente trebuie să ceri. Iar aici este adevăratul merit al Legii 544 în mass-media românească. Cei care au învățat să facă acest lucru și care au înțeles la ce folosește această lege au reușit s-o folosească cu sens. Dar legea nu e pentru știri și actualitatea curentă. Pentru asta există alte mecanisme, o parte dintre ele fiind prevăzute chiar de lege, care impune existența unui purtător de cuvînt pentru fiecare autoritate publică.“

Bineînțeles, nu vorbim despre o lege care folosește exclusiv jurnaliștilor, fiind o lege pentru toată lumea care vrea să afle o informație. „Dacă cetățeanul știe ce are de făcut, este foarte simplu. Face o cerere, trebuie să spună ce anume vrea să afle și să o trimită instituției în cauză. Teoretic, instituția ar trebui să aibă pe site liste cu tipurile de documente pe care le deține. Din păcate, nu există acest tip de exercițiu și această educație. Dacă se construiește ceva pe strada ta, trebuie să știi să ceri o autorizație de construcție, să afli cine anume construiește acolo și de ce. În programele pe care CJI le-a derulat în licee, discuțiile pe care le-am purtat cu liceenii despre Legea 544 au fost unele dintre cele mai vii, pentru că vedeai cît de interesați sînt să cunoască amănuntele, mecanismele de accesare. Era pentru prima oară, poate, cînd aflau că au «putere». Din păcate, aceste informații ar trebui să se predea în școli, în mod curent, ceea ce nu se întîmplă.“

Cît privește experiențele personale ale celor care au folosit această lege pentru a accesa informații de interes public, Sidonia Bogdan (jurnalist) mi-a declarat că „toți comunicatorii instituționali, departamentele de comunicare cunosc legea. De cele mai multe ori răspund, însă trimit, pentru subiecte mai sensibile, jumătăți de răspunsuri. Se eschivează cu legea în mînă. Altfel, majoritatea contractelor au și clauze de confidențialitate și nu ți le trimite nimeni să le vezi detaliat. Dar, în general, instituțiile statului răspund.“

Tot din tabăra jurnaliștilor, Luiza Vasiliu spune: „Am trimis cîteva cereri pe Legea 544. Partea cea mai sîcîitoare e că angajații instituțiilor statului cred că-ți fac un favor dacă îți răspund la solicitare. Așa că trebuie sunați, pisați, rugați, luați cu frumușelul, strînși cu ușa pînă răspund. Din păcate, de cele mai multe ori răspunsurile sînt incomplete sau n-au nici o legătură cu ce ai întrebat. Aproape că e mai simplu să te împrietenești cu un funcționar care să-ți dea informația la care ai dreptul prin legea asta decît să trimiți solicitări.“

Ieșind din sfera jurnalismului, Monica Mocanu (profesoară) mi-a povestit propria ei experiență în accesarea acestei legi: „Am apelat la Legea 544 în primăvara anului 2015, în condițiile în care la apelul de transmitere de informaţii de către Televiziunea Română nu am primit răspunsul așteptat. În linii mari, a fost vorba despre obținerea unor informații despre o campanie de interes public difuzată pe postul public și despre procedurile pe care astfel de campanii le pot parcurge în procesul intern de selecție. Am recurs la proces în instanță, pentru că informațiile primite în urma unei reclamații administrative nu le-am considerat complete. Teoretic, demersul este accesibil oricărui cetățean, însă pentru chestiunile specifice limbajului juridic, dar mai ales pentru deciziile de parcurs, eu am apelat la sprijinul unei prietene jurist. Am trecut prin mai multe etape: inițial am pierdut pe formă (chestiuni referitoare la depășirea unor termene), am făcut recurs, am cîștigat recursul într-un proces judecat în lipsă, a urmat atunci autorecuzarea judecătorului, reluarea procesului, suspendarea acestuia pentru că nu am putut să fiu prezentă fizic, reluarea din nou, pierderea pe fond, apoi recurs în ultima fază, rezultat în așteptarea căruia sînt acum. E o experiență puternică, în care jocul între argumentele unei instituții și argumentele unui cetățean oarecare ar trebui să nu cîntărească diferit în fața instanței.“

Foto: wikimedia commons

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.