Acceptăm prinți!

Neajutorarea, dorința de a evita responsabilitățile, nevoia de a găsi pe cineva care să-ți rezolve problemele și să aibă grijă de tine. Ideea că valoarea personală vine de la validarea din partea celorlalți, pentru trăsături cum ar fi frumusețea fizică, hărnicia sau docilitatea. Incidența ridicată a formelor de abuz și tratament nepotrivit în cazul copiilor cu părinți vitregi. Toate au fost teorii asociate de psihologi și sociologi unuia dintre cele mai cunoscute basme din toate timpurile: Cenușăreasa.

Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976. Aceasta făcea referire la acuzațiile aduse de o pacientă în vîrstă de 12 ani, pe care o avea în terapie, împotriva tratamentului aplicat de mama ei vitregă. Deși în prezența mamei fata era cooperantă și liniștită, la școală nu se putea concentra, vocifera, avea note mici și dorea să fugă de acasă. Pretindea că, în familie, este mereu criticată, obligată să facă treburi casnice și să aibă grijă de ceilalți doi frați mai mici ai ei. Mama ei vitregă avea altă părere, iar tatăl nu se implica deloc. Această denumire a continuat să fie folosită în special în cazurile copiilor adoptați, de către cei care susțineau că aceștia sînt mai predispuși la a li se aplica un tratament nepotrivit. Teoria nu a scăpat însă de critici, numeroși fiind și psihologii care erau de părere că ea este folosită de către societățile conservatoare ca armă împotriva divorțului și a recăsătoririi și că explică prea simplist abuzul împotriva copiilor, legîndu-l eronat doar de genetică.

Sindromul cu această denumire este analizat și de psihoterapeuta americană Colette Dowling, în cartea The Cinderella Complex: Women’s Hidden Fear of Independence, publicată în 1981. Potrivit acestui fenomen, la fel ca-n basm, de la o femeie există așteptări să fie frumoasă, politicoasă, supusă și, în același timp, incapabilă de a avea grijă de sine, mereu în căutarea unui „salvator”. Frica de independență și sentimentul de neajutorare sînt, se pare, caracteristicile femeilor care nu se simt complete fără un partener. Indiferent cîte reușesc să realizeze prin forțe proprii, stima lor de sine rămîne scăzută, intră în relații nepotrivite, chinuitoare, și fac totul pentru a le păstra, construindu-și în jurul lor o poveste care există doar în imaginație. Într-un articol scris pentru The New York Times, inspirat din propriul ei conflict cu noțiunea de independență, Colette Dowling a mărturisit cum și-a dat seama că există un moment copleșitor în viața fiecărei femei cînd ea descoperă că regulile s-au schimbat și că nu va mai fi nicidecum recompensată pentru conformism, așa cum se întîmpla în copilărie. A început o cercetare despre experiențele comune ale femeilor, a vorbit cu specialiști și, în timp, a ajuns la concluzia că dependența psihologică, adică dorința conștientă sau subconștientă de a scăpa de responsabilități, este elementul ce duce la starea de conflict pe care o numește generic „sindromul Cenușăreasa”. 

Au trecut peste patru decenii de la articol și chiar mai mulți ani de la studiile pe care Dowling le citează, dar sînt cîteva lucruri care nu s-au schimbat pînă azi. Cînd băieții fac primii pași sau dovedesc curaj în a se pune în situații noi și a explora, îndrăzneala lor este aplaudată de părinți. Cînd o fată face asta, mai degrabă citește pe fețele adulților îngrijorare și învață despre sine că este fragilă. Cînd are o realizare importantă, o femeie tinde să atribuie rezultatul forțelor externe, coechipierilor, norocului, pentru că are probleme în a-și asimila propriul succes și îi lipsește stima de sine. Nu toate procedăm așa, e adevărat, dar se pare că, și după atîta timp, probleme emoționale nerezolvate ne trag înapoi pe destule dintre noi.

Partea subconștientă, lucrurile care ne influențează fără să ne dăm seama de asta, a fost cercetată și de Carl Gustav Jung, care credea că anumite tipare, simboluri, arhetipuri din basme și legende formează un subconștient colectiv moștenit, de unde ajung să fie reflectate în personalitatea complexă, de multe ori stratificată, a fiecăruia. În perspectiva lui Jung, Cenușăreasa nu este o victimă sau o visătoare infantilă pentru că nu este o fată reală – ci un arhetip, așa cum sînt multe altele pe care se construiesc basmele, iar oamenii sînt cei care ajung să dea sens acestor simboluri, prin propriile experiențe.

Cenușăreasa s-a întîmplat să fie basmul meu preferat și, citind despre rezultatele unor studii privind acest sindrom de existența căruia am aflat după 40 de ani, am constatat că nu sînt deloc originală. Contrar însă prietenelor mele mai tinere, de care mă desparte un deceniu sau chiar mai bine, și care au o altă perspectivă asupra relațiilor dintre sexe, în ciuda faptului că am reușit să fac niște lucruri de una singură (pe care am preferat, în mare parte, să le atribui, nu-i așa, factorilor externi), în sufletul meu am așteptat vreme lungă un „salvator” care să-mi facă viața extrem, dar extrem de ușoară. Cum se întîmplă de obicei, evenimente nu prea plăcute m-au determinat, din fericire, să realizez nu doar că nu există salvatori, dar și că se poate supraviețui fără ei, din ce în ce mai bine.

* * *

The Cinderella Syndrome (The New York Times, 1981)

Archetypal analysis of “Cinderella” (Research Gate, 2021)