Academia de magie
Am scris, mai demult, despre spectacolele de magie ale lui Andrei Teaşcă şi ale trupei sale, susţinute, printre altele, la „Nottara“. Iniţial de profesie actor, Andrei Teaşcă a fondat, în 2009, Teatrul de Magie şi Academia de Magie. Scopul declarat al Teatrului de magie este „promovarea iluzionismului ca artă de spectacol“. Iar cel al Academiei de Magie, conform lui Andrei Teaşcă, „să formeze şi să pregătească tineri magicieni, insuflîndu-le respectul pentru această artă şi ajutîndu-i să-şi găsească un drum personal“.
Întrebarea care-ţi vine, prima, în minte, după o asemenea afirmaţie este: Magia se poate învăţa? (nu e vorba de secrete ale meseriei şi de lucruri inexplicabile?). Şi iată şi răspunsul magicianului: „Arta Magiei înseamnă arta de spectacol plus comunicarea spirituală şi mentală ce se realizează prin puterea magicianului de a domina spectatorul“.
Această putere se obţine pe trei căi: „Iluzionism (istoria magiei, close-up, mentalism, magie de scenă, iluzii etc.), Arta actorului (pantomimă, mişcare scenică, dicţie etc.) şi poveste (idee concept)“. Toate acestea se învaţă la cursurile săptămînale ale Academiei de Magie, la care poate participa, practic, oricine.
„De la înfiinţare şi pînă în prezent, ne-au trecut pragul aproximativ 350 de pasionaţi cu vîrste cuprinse între 9 şi 40 de ani, 150 au absolvit, iar 12 au căpătat diploma de Magician după teste şi multe pregătiri“ – precizează Andrei Teaşcă.
Dintre ei, unii chiar au devenit magicieni profesionişti, care participă la spectacole: Cristina Strecopitov – prima femeie magician din România; Emil Drăgan – prestidigitator; Satiru Antoniu – mentalist.
Cursurile durează un an. Concret, printre trucurile ce pot fi învăţate se numără unele cu cărţi de joc, cu monede, eşarfe, apariţii şi dispariţii de bile, cutii şi săbii cu asistente care apar şi dispar.
La sfîrşitul oricărui curs, absolvenţii organizează un spectacol. Am asistat şi eu la unul, susţinut nu demult, la Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu“. La început, magicienii seniori i-au scuzat pe cei aproximativ începători, rugînd publicul să nu fie necruţător cu ei pentru că, evident, mai greşesc.
Din fericire, scuzele au fost inutile. Juniorii s-au descurcat aproape fără pată, şi-au spus replicile clar şi răspicat, şi-au făcut trucurile corect şi au avut o prezenţă scenică decentă.
La început, au intrat în scenă rostind o serie de replici – să zicem filozofice, pe alocuri uşor prea sentenţioase, dar a căror concluzie era interesantă: „Ştiu că nu ştiu nimic“.
Cei mai mulţi dintre participanţii la cursuri au prezentat trucuri cu cărţi şi cu monezi. Nu le-au greşit, nu i-au lăsat pe spectatori să ghicească şpilul, şi au avut oarece graţie în prezentare. Cred că asta se şi cerea, de altfel, de la ei. De asemenea, discursurile lor iniţiale au fost bine structurate.
Cele mai simpatice, după mine, au fost numerele de mentalism pe care le făcea un tînăr foarte înalt. (Mentalismul, conform Wikipedia, este o categorie a iluzionismului care imită citirea gîndurilor, predicţia, controlul minţii, telepatia, telechinezia, percepţia extrasenzorială. Cea mai veche astfel de reprezentaţie înregistrată a fost făcută de magicianul Girolamo Scotto în 1572.) Pe aproape a fost şi Pătratul magic, care descompune un număr (între 25 şi 50) dat de public. Adunate, cifrele de pe fiecare latură şi diagonală a pătratului dau numărul ales.
Profesioniste au fost şi trucurile cu sfori (mai mici, mai mari, una sau două) ale Cristinei Strecopitov: nu neapărat prin trucurile în sine, ci prin ritmul în care le făcea şi prin prezentarea scenică.
Spectacolul a fost reprezentativ pentru ceea ce-şi propune Academia de Magie: să înlocuiască percepţia mai veche a magicianului – de scamator, hoţ de buzunare – cu noul concept de artist magician. Cei de la Teatrul de Magie îşi doresc ca profesia de magician să aibă un anumit statut şi să fie recunoscută oficial.