Abilitățile actuale ale succesului
Am trecut prin mai multe cicluri de școlarizare și am schimbat cîteva locuri de muncă în corporații din România. În fiecare comunitate, fie că era clasa de elevi din școala generală sau liceu, grupa de la facultate sau de la master ori colegii de la serviciu, am privit contrariat ascensiunea unora care reușeau, printr-o înșiruire de „abilități“, să-i convingă pe toți că ei știu ce vorbesc, că au învățat lecția, că se pricep, că au experiență. Peste tot am avut cel puțin un coleg sau o colegă care au trecut drept smart, cărora li se cerea părerea, în general, în subiectele discutate la o țigară și care se exprimau bombastic cînd erau întrebați de profesor sau de șef, expunînd păreri convingătoare pentru cei mai mulți. De fiecare dată, cei care înțelegeau că acești oameni bat cîmpii cu un firesc amețitor, chiar dacă aveau altă părere, nu se exprimau în sensul de a-i contrazice sau de a le pune la îndoială spusele, ci mai degrabă făceau niște palide completări.
Îmi aduc aminte de doi colegi din facultate. Eram la Drept, într-o grupă de studenți care în mare măsură învățau carte. La seminarii, profesorii tineri, specializați în diverse ramuri de Drept, căutau să ne lămurească, să ne pună în dificultate cu experiența lor practică în domeniu.
Robi, un tip înalt, la costum, pantofi și cămașă descheiată la primul nasture, purtînd o mapă de piele cu fermoar (pe care nu îmi amintesc să o fi deschis vreodată), intervenea imediat după o părere exprimată de un coleg care învăța bine și era aprobat din cap de profesor: „Așa este, foarte corect! Deși problema este mai complexă, a surprins bine colegul!“, spunea Robi în cunoștință de cauză. Profesorul mușca momeala și îi cerea mai mult: „Spui că problema este mai complexă – în ce sens?“ Iar Robi, reținînd răspunsul deja confirmat de profesor, relua ideea, cu alte cuvinte, jonglînd și pivotînd în jurul acesteia cu tot felul de cuvinte pompoase, fără să afirme practic nimic în plus și fără a demonstra complexitatea invocată a problemei.
Leo, un tip scund, avea aspirații de mare avocat încă din anul întîi, cînd cei mai sinceri dintre noi declaram deschis că încă așteptăm să facem lumină în materia stufoasă și greu de parcurs din tratatele de Drept. Însă Leo avea un debit verbal care te surprindea, acompaniat de o mișcare a ochilor și a sprîncenelor care îți atrăgeau atenția, ceea ce te obliga să-l rogi să mai zică o dată, dar puțin mai relaxat. Era clar că nu avea dicția unui om care va cîștiga bani din felul în care se exprimă. Leo avea flerul scurtăturii, știa să facă cu ochiul, te trăgea deoparte ca să te convingă că sandvișurile de la etajul patru sînt mai bune decît alea de pe etajul nostru, pentru că îl știa el pe vînzător, care mai închidea ochii și la cîte o cafea. Se împrietenea cu toată lumea cu mare ușurință, deși îi detesta pe fiecare în parte: Leo îi folosea pe toți atît cît avea nevoie, iar alte sentimente, pentru el, nu-și aveau rostul.
Nici Robi, nici Leo nu învățau carte. La fiecare sesiune se plasau strategic lîngă altruiștii care învățau, adică lîngă fraierii care se chinuiau să aibă ca mai apoi să împartă și altora. Te și anunțau: „Mîine, la examen, stau lîngă tine!“
În anul trei, Robi se plîngea de o materie care nu-i plăcea deloc. Nu suporta seminariile, iar profesorul de la curs ținea și orele de seminar, ceea ce îl exaspera. Profesorul nu-i cînta în strună, nu se lăsa dus de oportunismul lui Robi. Eram convins că nu o să mai meargă show-ul, jongleria cu acest profesor. Era convins și el că va veni în toamnă pentru sesiunea de restanțe. Îl observam cu interes pe Robi, care părea că nu mai are scăpare. Aveam încredere totuși în șmecheria cu care fentase atîtea personalități, atîtea tipuri de autoritate, în atîtea auditorii diferite, pînă în anul trei. Dar iată că Robi participa la fiecare curs, în ciuda tentației de a privi studente în tovărășia colegilor din alte facultăți reuniți în fața instituției de învățămînt în aceeași „suferință“. La finalul fiecărui curs, Robi mergea la profesor, îi spunea ceva șoptit, proful încuviința, apoi Robi adăuga: „Vă aștept afară, dom’ profesor, sigur că da!“ Proful cobora treptele facultății cu studentul, care îl însoțea pînă la stația de autobuz. Apoi se întorcea vioi între noi, pentru că găsise soluția. După seminariile care se terminau seara tîrziu, Robi îl aștepta pe profesor și îl ducea cu mașina pînă acasă, deși nu stăteau în aceeași zonă. Îl auzeam întrebîndu-l pe profesor de cum ieșea din clasă, prefăcîndu-se interesat de materie, despre diverse subiecte discutate la curs sau în cadrul respectivului seminar. Colegul meu începea să capete trecere înaintea profesorului la seminarii, fiind chiar aprobat la cursuri unde, din cînd în cînd, Robi se exprima în plen dacă proful adresa vreo întrebare auditoriului. Reușea să treacă de materia problematică cu o notă neașteptat de mare. Leo s-a apucat serios de carte în anul patru. Pînă atunci era în competiție cu Robi la scamatorii care-l făceau să fie privit de profesori ca un student competent.
Eram tentat să cred că timpul își va spune cuvîntul, că oamenii ăștia nu pot să parvină în domenii greoaie precum Dreptul, care impune responsabilitatea opiniilor și a interpretărilor proprii, și că trebuie să înveți cum să citești legislația, să analizezi opiniile de specialitate din domeniu ca să le poți formula mai tîrziu pe ale tale. Eram tentat să cred că nu vor excela atunci cînd vor intra în competiție cu oameni care au învățat carte sau că nu vor reuși să-și impună punctul de vedere pentru că nu puteau să alcătuiască fraze inteligibile. Dar așa a fost! Robi a devenit un avocat de succes, iar Leo a intrat în politică!
Acești oameni dețin abilitățile necesare pentru a-și asigura reușita mai simplu decît cei care învață, cei care muncesc fără să ardă etape, pentru a avea succes în mediul profesional, antreprenorial și mai ales politic din România de astăzi.
În cele mai multe dintre cazuri, aceștia sînt oamenii de decizie din viața noastră. Oamenii ăștia au știut să pîndească, dar și să construiască un context favorabil, s-au conformat unor zicale precum „Ciocul mic și joc de glezne“ sau „O mînă spală pe alta“, i-au înșelat pe toți cei din jurul lor, au mințit ca să dobîndească puterea, s-au cățărat peste noi ca să aibă un loc mai bun. Ăștia sînt oamenii pe care i urmăm astăzi pentru că n-avem ce face și care au devenit regi și regine peste noi și cu ajutorul nostru.