Abbey Road

Compania de producţie muzicală EMI şi-a ales un moment cum nu se poate mai prost pentru scoaterea la vînzare a studiourilor Abbey Road din Londra. Criza economică nu scuteşte pe nimeni, nici măcar pe giganţi ai divertismentului, dar acoperirea pierderilor prin vînzarea activelor neperformante este – cel puţin în acest caz – o soluţie aberantă. De altfel, scandalul a început încă înainte ca anunţul să fie publicat. Pentru că Abbey Road este cel mai cunoscut studio din lume, locul de care se leagă naşterea muzicii pop-rock aşa cum o ştim azi. 

Friedrich Kittler, eseist şi teoretician muzical, povestea într-un interviu din ediţia germană a revistei Lettre internationale că istoria invenţiilor tehnice e povestită mult prea rar, că în muzică toţi urmăresc conţinutul fără să bage de seamă cum s-au schimbat condiţiile mediale. „Pînă în vremea tinereţii mele se întîmpla ca improvizatori geniali să cînte cîte o piesă genială, pe care maestrul de sunet o trăgea pur şi simplu. Urma o pauză, apoi piesa următoare. De la Beatles încoace, pop-ul nu se mai defineşte prin mixajele pe disc. Muzica este bricolată, tăind cu foarfeca banda magnetică. Pentru o precizie fenomenală e nevoie de aparate cu patru, cu opt, cu optzeci şi patru de căi.“ Acestea ar fi, după Kittler, premisele tehnice pentru British Invasion. The Beatles au trăit din plin această revoluţie a tehnicii de înregistrare. Întîmplător sau nu, au trecut pe la Abbey Road, ba chiar şi-au intitulat cel de-al şaptelea album după numele studioului londonez. „Toată povestea cu Abbey Road se bazează pe înregistrări pe bandă. Muzica rock’n’roll americană nu avea habar de şmecheria asta cu banda magnetică, ei au cîntat multă vreme pop cum se cîntă improvizaţiile de jazz. Versatul maestru de sunet al celor de la The Beatles, George Martin, a venit în studio cu know-how din muzica cultă. Instalaţiile de sunet erau pradă de război, ele au aparţinut Wehrmacht. Cel puţin aşa scrie unul dintre şefii de la Abbey Road. Bine, e adevărat, aparatele ajunseseră între timp nişte rable, dar ideea că magnetofoanele sînt mai bune decît tehnica de înregistrare pe disc exista“, povesteşte Kittler. 

Anul acesta se împlinesc exact 50 de ani de la debutul muzicienilor John Lennon, Paul McCartney, Ringo Starr şi George Harrison în legendara trupă The Beatles; aniversarea ar trebui să prilejuiască măcar un moment de reflecţie la importanţa acelui loc magic pentru istoria muzicii şi a beatleşilor. 

Imediat ce a aflat de posibila preluare a studiourilor Abbey Road de către un grup de investiţii imobiliare, Sir Paul McCartney a început să protesteze şi a cerut sprijin din partea colegilor de breaslă. Mulţi şi-au demonstrat solidaritatea, dar compozitorul Andrew Lloyd Webber a reuşit ceva mai mult: el a înaintat autorităţilor o petiţie semnată de cîteva zeci de vedete ale muzicii pop-rock. Alertate, autorităţile locale au trecut imediat studiourile pe lista monumentelor istorice. Ceea ce creşte şi în acelaşi timp scade valoarea casei: valoarea (teoretică) a imobilului protejat e mult mai mare, dar scade numărul celor dispuşi să-l cumpere; pentru că nimeni nu vrea o casă în care n-ai voie să baţi un cui. Conservatorismul ăsta britanic tot e bun la ceva. În afacerile din industria muzicală morala poveştii ar suna cam aşa: viitorul e oricum incert, dar trecutul luminos şi legendar trebuie să fie păstrat; iar cînd în trecut i-ai avut pe Beatles, nici măcar nu poţi să mai reproşezi că sacrifici viitorul de dragul trecutului. 

Povestea asta cu studiourile de pe Abbey Road îmi aminteşte o altă întîmplare, cam de aceeaşi factură. Acum cîţia ani, Sir Mick Jagger (liderul trupei Rolling Stones, rivalii transoceanici ai beatleşilor) îşi cumpărase o casă monument istoric (din secolul al XVII-lea) în apropiere de Londra. Vroia să se mute acolo şi începuse deja restaurarea şi reamenajarea proprietăţii. Planurile fuseseră deja avizate de autorităţi, numai că, pentru instalarea unei piscine în aer liber, avea nevoie şi de acordul vecinilor. Care s-au împotrivit, fiindcă au aflat că, pentru a „săpa“ piscina, ar fi trebuit mai întîi să taie cîţiva arbori din grădină. Magnoliile respective aveau şi ele valoare de monument, sau, mai precis, dădeau casei şi micii comunităţi valoare de monument pentru că erau cultivate din generaţie generaţie. Mick Jagger – cu toţi banii de pe lume şi cu faima sa – nu i-a putut îndupleca. A rămas fără piscină, dar Sir.