A spune chestii importante în gura mare

Cînd eram eu mic, copilul nu stătea gură-cască la ce spun ăi mari. Nu țin minte nici o conversație esențială la care să fi asistat. Bine, istoria înghețase, Nadia lua 10, la școală luam mediocru și aveam sentimentul că pot mai mult, bunicii mei erau cu minte, iar certurile dintre ai mei nu le pricepeam, știam că pînă la urmă or să mă trimită la nenea Bunescu, la etajul șapte, să-mi dea împrumut o sută de lei pînă la salariu. A venit Revoluția, a trecut Revoluția, vorbe mari s-au schimbat. Tot vorbe mari, însă, s-au epuizat în variate contexte. Dar motivul era societatea, cum să ne meargă mai bine, cine-i piedica. Aud, văd acum pe stradă sfîrtecări de subiecte esențiale. De discutat nu știu dacă se mai discută în casă, dar știu că se pun probleme de viață-moarte pe stradă. Și nu cu cineva apropiat, gen nevastă, mama, bunic, habar n-am. Nu, cu oameni gen prieteni, colegi de serviciu. Nu, discreția nu mai e de noi. Se discută nu ghimbirul, ci mîncarea copilului, cum face sex femeia, ce bou e bărbatul. Și nu trebuie să tragi cu urechea. Versetele astea satanice și de familie îți curg în ureche fără să vrei, fără multă luptă. La semafor, în metrou, la șaorma. Și nu mă grăbesc să spun că-i mitocănie, pot spune că mă bucur, devin părtaș și vinovat. Uneori, soluțiile sînt simple. În copilărie, la filme, în întunericul cinematografului, la o scenă tare urlam: „Pup-oooo, bă!“ Acum tac la lumină, deși răspunsurile, soluțiile sînt la mintea cocoșului. Da, al doilea lucru este că strigătul în gura mare, ca la iarmaroc al poveștilor, face, nu știu cum, să se detensioneze omul, dar să nu i se dea soluții. Celălalt, prieten, coleg de serviciu, de fapt, are și el o problemă și nu știe cum să o spună.