A murit „Cătălin“

Am aflat o veste rea, de prost augur pentru crîşmăria românească. A murit „Cătălin“, da, crîşma „Cătălin“, aia de era pe Ştirbei şi s-a mutat între Titulescu şi Mihalache. Vestea mi-a venit de la un amic onorabil, deci este de crezut. Care este păcatul acestei lumi mici, de bunătăţi, ce are porţia mare şi preţul omenesc? De ce laşi, omule, să se ducă minunea traiului decent? S-a dus „Cătălin“ pe vreme de criză şi litania asta îmi opreşte în gît fiecare cîrnat, mititel, muşchi de vită, muşchi de porc, fasole bătută mîncate la acest om. Cinstea lui se vedea în farfuria mea şi ăsta este lucrul cel mai curios posibil şi atrăgător în puterea lui de comersant care poate să mă păcălească cît vrea, dar eu să nu ştiu. Zidirile lui Cătălin n-au fost artificioase, aveau stilul acela de bine crescută afacere de familie. Stilul acela de „Servesc ce ştiu, nu mă bag în ce nu cunosc“. Lumea e plină de ispite, eu te ispitesc cu puţin şi mi-e de-ajuns mie şi, crede-mă, şi ţie.

A murit „Cătălin“. A murit halca aia de carne de inimă din inimă care a căpătat încredere în restaurante, prin el, într-o perioadă în care toată România te fura cu gramajul. Şi îi mergea bine, dom’le, păi, era plin în fiecare seară. Eu zic la fel, deşi, după ce-a plecat din Ştirbei, nu l-am mai găsit decît într-o noapte tîrziu, cînd era gata să închidă. Se cuibărise între două mahalale, pe o străduţă dosnică, un fund de lume, în care nu încăpeai nici în parcarea unui fluture. Eram o droaie de cheflii duşi cu sorcova şi voiam să ne picure vin bun pe limbă. Cătălin ne-a primit cu un murmur pe faţă, voia să-nchidă, a privit spre peştii lui şi ne-a trimis ospătarul. N-avea prea multe, dar ce avea ne era hrană pentru imaginaţia gata scăldată în vinuri osebite. Ne-am lăfăit şi am văzut că nu mai era crîşma de altădată. Înghesuiala din Ştirbei era aici urîcioasă. Acolo era boemia, aici avea semne de aşezare şi încropeala de dincolo nu se potrivea cu scobitoarea de acilea. Am mirosit locul cu capul plin de prosteala unui nou început de chef şi nu mi-a plăcut asta. Mi-am tăiat avînturile ca o domnişoară şi mi-a tihnit o bucată de carne. M-a pişcat un păhărel de vin, dar nu mai era viaţă în acela, cît chef îmi tăiase locul. De atunci am tot vrut să revin în acea geană de loc. M-am plimbat pe jos sau cu maşina, de atunci, de multe ori. Şi nu l-am mai găsit. După ani de zile, aud că a închis geana.