A fi sau a nu fi „vedetă“ de televiziune
În vara sufocantă a lui 2003, cînd m-am mutat în Bucureşti din Cluj-Napoca, la redacţia
a TVR-ului se aflau în practică vreo zece fete. În afară de mine, toate erau încă studente, la Jurnalism sau la alte facultăţi. Nu ştiu dacă toate visam să devenim „vedete de televiziune“, cert este că, din acel grup, mai sîntem, în prezent, în TVR, doar două.
Emisiunea era zilnică, trebuiau acoperite cu materiale cîteva ore, iar lucrurile se desfăşurau pe repede-înainte. Meseria se fura, nu avea timp de tine aproape nimeni. Ne băteam să mergem cu reporterii pe teren. Dacă echipa era completă, cu operator, electrician, sunetist şi şofer, nu aveam loc în maşină. Nu înţelegeam cum se vizionează sau ce înseamnă să tai pe muzică. De ce era nevoie de atîtea casete beta la montaj. Am fost fericită cînd le-am dibuit pe toate: una era cu sincroane, alta cu ilustraţie, una sau două cu imagini de arhivă neutre, o alta pe care trăgeai vocea, una cu muzică şi una pe care puneai materialul final. Nu se mai montează de multă vreme aşa. Dar atunci, cu cît turnul de casete era mai înalt, cu atît mai mîndră eram.
Mult timp, m-am temut că îmi va tremura mîna pe microfon la primul interviu. Că voi uita din întrebările pe care le învăţasem temeinic, cu o seară înainte. Că, la montaj, n-o să ştiu ce să-i cer editorului. Cel mai mult îmi plăcea să scriu texte, chiar dacă scurte şi concise, ca pentru ştiri. N-am avut voie o vreme să pun voce, din pricina accentului ardelenesc şi a faptului că sînt uşor peltică, în cadru nu apăream niciodată, conform instrucţiunilor de atunci, aşa că visul meu de a deveni prezentatoare se estompa pe zi ce trecea.
Rapid, am învăţat lecţia: „reporterul e şeful echipei“. Asta însemna că trebuia să coordonezi alţi patru oameni, să faci traseul şoferului, să le spui ce aparatură să ia în funcţie de subiect, să mai cari cîte un cablu sau orice altceva ţi-ar fi revenit, să fii atent ce cadre ai la filmare, pentru că timp de vizionare nu prea era, şi, la nevoie, să fii în stare să scrii măcar o jumătate din text în maşină, pe drumul de întoarcere. Trezirea era la 4,30 dimineaţa, la 5 trecea să te ia maşina TVR-ului, un ARO de neuitat, care nu aştepta nici un minut, în condiţiile în care unele filmări erau după 8 seara.
După un an în acest fel, am înlocuit o colegă care era editor coordonator. Nu mai făceam deloc teren, preluam reportajele celorlalţi, scriam nişte prezentări pentru sumar, pregăteam caseta de emisie şi participam la transmisiunea în direct din studio. Interveneau mai puţine necunoscute şi îmi convenea, preferam să fac lucruri care depindeau doar de mine, chiar dacă asta contrazicea sloganul „televiziunea înseamnă muncă în echipă“.
, în diverse formate, a ţinut cîţiva ani. N-am mai avut ritmul acela infernal de muncă, dar începutul a fost cea mai bună şcoală de televiziune. De atunci, lucrez tot la emisiuni în direct, dar difuzate seara. Uneori, dacă e neapărată nevoie, pun şi voce. Am apărut şi în cadru de cîteva ori, fie la interviuri, fie la prezentare în studio. Nu a fost cum mă aşteptam. Nu m-am simţit deloc ca o vedetă. Cînd te aşezi pe scaun, eşti de regulă după o noapte în care ai scris, aranjat şi repetat texte sau întrebări, trezit la ore mici ca să treci pe la coafură şi machiaj, îmbrăcat incomod, stînd drept ca să nu deranjezi lavaliera şi rugîndu-te în gînd să nu dai o bîlbă prea mare.
Nu m-am distrat niciodată la filmări. Eram prea preocupată să nu întîrziem, să verific imaginea, sunetul, să mă gîndesc deja cum o să montez subiectul, ce să las, ce să tai. De deplasări am fugit cît am putut, deşi majoritatea reporterilor le adoră, pentru poveştile deosebite şi oamenii pe care îi poţi întîlni. Pentru mine, însemnau prea multe aspecte de coordonat. Scoasă din mediul meu obişnuit, nu dădeam randament. Din fericire, în televiziune pot fi făcute şi alte lucruri mai puţin vizibile, cum ar fi căutarea de subiecte neobişnuite, găsirea unor invitaţi cu poveste, montarea emisiunii şi multe chestiuni organizatorice care, în final, fac să fii unul dintre numele acelea de pe genericul derulat pe ecran rapid, ca să nu se intre în depăşire de timp alocat.
Primele mele texte puse deoparte nu au avut nici o legătură cu lumea televiziunii. Scriam despre cărţi sau filme, poveşti din copilăria mea optzecistă şi multă ficţiune. Blog-urile erau la început în 2006-2007, iar eu îmi făcusem unul, anonim, tocmai pentru că voiam să îl ţin departe de ocupaţia mea reală, care, odată recunoscută, mi-ar fi indus un soi de autocenzură. Trimiţînd articole pentru diverse concursuri şi cîştigînd, am ajuns să colaborez cu revista
, pentru care am scris vreme de cinci ani. Despre actori, filme nou-lansate, despre farduri şi evenimente, despre părinţi, sărbători, vacanţe, iubire şi orice altceva mi se părea potrivit. Dintr-odată, nu mai eram doar un nume pe un generic, nici nu mai era dificil să explic cu ce mă ocup, pentru că totul era la vedere. Timpul pentru scris mi-l programam aşa cum voiam, iar forma finală depindea numai de mine. În plus, oamenii mă identificau prin ceea ce scriam, îmi trimiteau păreri, voiau să mă cunoască personal. Îmi spuneau că prin astfel de lucruri trec şi ei, chiar dacă eu le povestisem cu cuvintele mele, mă întrebau unde mă mai pot citi sau dacă nu m-am gîndit să scot o carte. Nu mi s-a întîmplat niciodată să intru în pană de idei sau să cred că nu voi termina un text la timp. Nici unul dintre ele n-a fost privit drept „sarcină de serviciu“, pe fiecare l-am personalizat atît cît am putut şi l-am şlefuit de nenumărate ori.
Cu toate acestea, lucrez de 12 ani în televiziune şi nu m-am gîndit să renunţ, chiar dacă abia îmi mai amintesc cu ce vise am început. Cred că o imagine face, într-adevăr, cît 1000 de cuvinte şi că o poveste bine spusă vizual poate ajunge instantaneu la o mulţime de oameni, mai repede decît orice text. Chiar dacă, de multe ori, satisfacţiile nu sînt cuantificabile şi munca ta nu se vede, doar se simte.
O singură dată am fost la un interviu la un alt post de televiziune, cu ani de zile înainte să încerc să scriu ceva, pe vremea cînd încă mai credeam că dacă nu apari pe sticlă, nu contezi. Mi-au dat nişte teste de cultură generală, de gramatică, de politică şi de istorie, mi-au recomandat ore de dicţie, mi-au oferit altceva decît căutam şi am renunţat la idee.
Din 2004, nu am mai avut nici un student în practică la noi în redacţie. Am înţeles că cei mai mulţi îşi doresc să devină prezentatori de show sau cititori de prompter şi mă întreb cîţi dintre ei ar fi dispuşi să ducă hîrtii la semnat, să care casete şi să conducă invitaţii la machiaj. Dacă s-ar bate pe un loc în maşina de teren sau ar sări în sus de bucurie cînd şi-ar auzi prima dată vocea pe post. Sînt curioasă dacă feţele tinere de la posturile de ştiri or fi dat teste de cultură generală, politică sau gramatică şi dacă or fi luat lecţii de dicţie. Mă întreb care este visul lor şi dacă se va estompa, în timp, pentru a lăsa loc altora, cum mi s-a întîmplat mie.
În
piesa lui Neil Simon, personajul principal constată, în final, că anii petrecuţi în armată au fost, în ciuda greutăţilor, a războiului şi a colegilor cu care avea dispute, cei mai fericiţi din viaţa lui. Şi asta, din cel mai egoist motiv cu putinţă: pentru că era tînăr. Primii mei ani în TVR, într-un oraş pe care nu-l cunoşteam, mereu între două bagaje, au fost cei mai grei. Cu cîteva ore de somn pe noapte, acel ARO matinal al televiziunii care mă lua de acasă, nevoia de a mă descurca rapid într-o lume – ba chiar într-o limbă – nouă, certuri multe în redacţie şi împăcări la fel de multe, vise rămase fără aripi şi coborîri abrupte cu picioarele pe pămînt. Fără îndoială, a fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Şi asta, din cel mai egoist motiv cu putinţă.
Camere de hotel,
Foto: A. Crăiţă