A doua la dreapta
O ieşire în Ungaria o pritoceam încă înainte de răzmeriţa din decembrie. 1989. Proximitatea şi bruma de maghiară dobîndită în timpul stagiaturii într-un oraş din nord-vestul ţării erau argumentele decisive în această alegere. Nu se topise bine zăpada de pe străzile Budapestei cînd am coborît din tren în Gara de Est.
La tot pasul, o bucurie a privirii: impresionanta clădire a Parlamentului, cu ţesătura arcadelor gotice sfidînd verticala, mulţimea podurilor arcuite maiestuos peste Dunăre, picturile lui Munkácsy de la Muzeu, protejate de imense panouri de sticlă climatizate, bitumul utilizat de pictor fiind motivul, panorama Capitalei văzute de sus, de pe povîrnişurile Budei, şi multe altele – iată cîteva impresii rămase pe memoria retinei.
Într-un magazin cu materiale sportive, pe Váci utca, am onoarea să-l cunosc pe patron, Gyula Grosics, marele portar al „Echipei de aur“ a Ungariei, care, mărturisindu-i că am jucat fotbal în tinereţe, mi-a dăruit un frumos tricou, avînd inscripţionat pe spate numele lui. Într-o cofetărie celebră, Gerbaud, întîlnesc un fost coleg de liceu pe care nu-l văzusem de ani de zile. Din una în alta, îmi spune că pleacă la Berlin pentru cîteva zile. Îmi sugerează şi mie o asemenea aventură, iar la nedumerirea mea apropo de viza de intrare, îmi spune că intrarea în Germania nu e o problemă acum, după căderea Zidului, dacă îmi cumpăr bilet la vagonul de dormit şi merg prin Praga. Vameşii nu fac controale în cuşete. Cîteva zile am rumegat ideea, iar aventura m-a tentat.
Într-un scuar, întreb o unguroaică de la noi, din secuime, bănuită după vorbă, după port, care vindea cusături artizanale, dacă ştie unde-i Deák Ferenc tér, o cunoscută piaţă din Budapesta, unde aflasem că este o agenţie de voiaj, de unde puteam cumpăra biletul de tren pentru Berlin. Sigur că da, cunoaşte locul, de acolo îşi cumpără şi ea biletele de tren. Îmi explică, într-un amestec de română şi maghiară, pe unde să o iau. Drept mulţumire, i-am tras un csókolom apăsat, cu accentul meu de la Calafat. Am croşetat o mulţime de străzi, cu limba scoasă, asemeni unui ogar hăituit. Nici o piaţă cu numele căutat! Ajung, în cele din urmă, la poarta Cimitirului Naţional, unde citesc înscrisul de la poartă: Kerepesi temetö. Mă pipăi, sînt viu. Ce dracu’ caut aici? Cu chiu, cu vai, găsesc agenţia căilor ferate maghiare, ba chiar şi tichet de călătorie!
Ajung în capitala Reich-ului fără incidente vamale. Nici un control în vagonul de dormit, somn plin de vise şi, mai ales, visuri! Cu valiza într-o mînă şi cu sacoşa pe umăr, încerc să trec în West Berlin prin punctul de trecere din gara Friedrichstrasse. Toţi călătorii treceau fără nici o oprelişte, nimeni nu părea să fie întrebat de paşaport. Zidul căzuse de multă vreme, dar formalităţile de trecere se păstraseră, atenuate, e drept. Pînă la unirea oficială a celor două Germanii aveau să mai treacă cîteva luni. Eu făceam excepţie, cu cele două bagaje, iar valiza, destul de voluminoasă, bătea la ochi. Mi se cere paşaportul cu viza aferentă, viză pe care nu o aveam. Zurück! Am făcut cale întoarsă, aşezîndu-mă pe o bancă, într-un colţ mai ferit. Mai trag cu ochiul spre punctul de trecere, poate găsesc un moment favorabil să mă strecor şi eu. În ruptul capului nu vreau să renunţ la bagaje. Trecătorii se răriseră, vameşul intrase în gheretă, o singură doamnă – caroserie cu gabarit mult depăşit – abia se strecoară printre gradenele metalice ale culoarului de trecere. Plec, ca atletul din blocstart, şi cît ai clipi din ochi sînt în spatele ei, răsuflînd uşurat cînd văd placa cu inscripţia West Berlin. Mă holbez la afişe, reclame, plăci indicatoare etc., în speranţa găsirii peronului staţiei de metrou (S-Bahn) pentru a putea ajunge la binecunoscuta Zoologische Garten. Urc şi cobor scările, bucuros că mă văzusem „dincolo“. Nu trece mult timp şi, tot învîrtindu-mă pe scările rulante, ajung iarăşi în Est Berlin, în sala din faţa vămii de unde abia plecasem cu cîteva minute înainte. Să dau în apoplexie, nu alta!
Mă uit pe pereţi, doar-doar voi găsi un „loc de dat cu capul“, amintindu-mi de nenumăratele zone încercuite de pe pereţii coridoarelor din vechile localuri ale Politehnicii bucureştene, mai ales în timpul sesiunilor de examene. Nimic! Mai bine l-aş fi ascultat pe acel prieten care mă sfătuise să mă apuc de yoga, nu pentru a ajunge la cine ştie ce mari performanţe, ci măcar pentru a putea, în clipele de deznădejde, să mă autopedepsesc, bătîndu-mă cu capul de cur.
Se însera cînd am reuşit să trec dincolo. La un simţ de orientare ca al meu, un taxi se impunea. Găsesc un hotel cu preţuri modice. Dimineaţa, zi de repaus duminical, pornesc hotărît să dau de un prieten, urcînd într-un autobuz în direcţia Spandau. Am numai adresa, coborîrea va fi la Sonnenallee. îl rog pe şofer să mă atenţioneze la staţia căutată. Amabil, îmi dă de înţeles că aşa va proceda. Într-una din staţii, autobuzul întîrzie mai mult şi aud un fel de halucinaţie sonoră care se repetă insistent: Zooonenaaaliii… Mă pomenesc cu şoferul lîngă mine, care, prin parbriz, îmi arată tăbliţa indicatoare a străzii. Scuze, ruşine, se uitau ceilalţi călători la mine ca la un extraterestru. Poate ar fi trebuit să-mi cer scuze călătorilor pentru întîrziere, dar emoţia şi slaba cunoaştere a limbii germane mi-au fost stavilă.
Stabilit în Montréal de cîţiva ani, hotărăsc să fac o excursie în Europa. Mă documentez asupra itinerariului. Primesc o informaţie-surpriză de la un coleg de departament, Adrien Mulot, parizian get-beget: „Dacă întrebi un parizian – de-al nostru, din tată-n fiu – unde e strada X, răspunsul este, invariabil, La deuxième, à droite“.
Un metec ar fi o sursă mult mai credibilă de informare, mă gîndesc, o „minoritate vizibilă“, cum zic americanii, iar identificarea nu ar fi dificilă: mai colorat, ochii mai oblici, o chipa, un turban, un accent al limbii franceze mai deosebit etc.
Dar dacă în plin Paris dau de un metec venit din Mărginimea Sibiului, să zicem? Şi dacă îl cheamă şi Cioran, iată la ce te poţi aştepta: „…acum vreo zece ani, în Piaţa Odéon, în plină vară, două străine în vîrstă, cu pălării mari, şi care păreau să fie olandeze sau elveţience, m-au întrebat unde e Notre-Dame.
– Nu există nici o Notre-Dame, le-am spus. Trăiesc de douăzeci de ani la Paris şi, dacă ar exista, aş fi văzut-o şi eu.
La care cucoanele au plecat cuprinse de panică…“
Atunci pe cine să mai întreb?
La Viena, în Döbling, pe o vreme mohorîtă de toamnă tîrzie, cu vînt rece, spulberînd ultimele frunze din copaci, caut Himmelstrasse, calea directă pentru a ajunge în Grinzinger Friedhof, unde voiam să caut mormîntul unui celebru compozitor austriac, o veche obsesie. Căutam, adică, strada Cerului care duce la Cimitir. Şi eu, naivul, care credeam că Cimitirul te trimite la Cer. Sfîntă ignoranţă!
Adresez întrebarea unei perechi care ducea în lesă un cîine. Nu, nu cunoşteau strada, nelocuind în cartier. Este genul de răspuns care nu te pune în încurcătură. Mi-am amintit gluma cu cei doi chercheliţi care, după ce fac un pariu, ies din cîrciumă în plină noapte, adresîndu-se primului trecător: ce-i sus, luna sau soarele? Nu ştiu, nu sînt de pe-aici, le răspunde acesta.
Într-o staţie de autobuz, un domn între două vîrste, care se cam clătina pe picioare (alcool, drog?!), cu ţigara în gură şi cu barba îngălbenită de tutun, şi-a ridicat respectuos pălăria verde împodobită cu nelipsita pană, în semn de salut, înainte chiar de a mă adresa lui. A înţeles bine ce caut, arătîndu-mi cît se poate de simplu cum să ajung pe Strada Cerului: degetul arătător ridicat spre stratul gros de nori de deasupra capului. Am îngînat pleoştit: Vielen Dank. Bine că nu dădusem de primar!
Citesc, în Memorii din cînd în cînd de Constantin Ţoiu, o întîmplare hazlie cu fostul primar al Urziceniului, Constantin Balcan, care, în toamna lui 1944, a primit defilarea trupelor ruseşti eliberatoare. „O coloană de uzbeci amărîţi, prost echipaţi, conducînd nişte căruţe rechiziţionate, cai costelivi… După defilarea care a avut loc pe strada Ferdinand, un ostaş asiatic s-a dat repede jos din căruţă şi l-a întrebat, prin interpret, pe nea Costică Balcan: Kuda Berlin? – unde-i Berlinul? Asiaticii nu prea descurcîndu-se în Europa. Cică nea Costică Balcan i-ar fi răspuns pe loc uzbecului:
«Uite, neică, o iei aşa, pă uliţa aia… şi o ţii aşea dreeept înainte pînă dai de Berlin!…» După indicaţia lui, nu se putea ajunge decît într-un cătun, un sălaş de ţigani lîngă o mlaştină unde drumul se înfunda definitiv.“
Nu demult sosit la Montréal, am un rendez-vous pentru un interviu, la o companie situată în arondismentul Saint-Laurent din vestul metropolei. Ca să ajung la timp, am luat un taxi. Şoferul cunoştea compania de pe rue Cohen, aşa că nu mai era nevoie de informaţii suplimentare. Nu mai aveam mult de mers, cînd sîntem nevoiţi să oprim din cauza unui şantier de construcţii care se lăbărţa pe cîteva străzi. Nici o posibilitate de trecere. Las taxiul să plece, după ce primesc indicaţiile necesare ajungerii la adresa căutată. Pe unde o iau, pe unde nu, e cert că am încurcat itinerariul. Un moment de bucurie, totuşi: citesc pe o placă indicatoare rue Dobrin. Cum entuziasmul canadienilor pentru fotbal (soccer) este redus, iar Dobrin încă mai trăia, mi-am zis că am luat-o razna. Să fi ajuns la Piteşti? Numele era românesc, într-adevăr, aveam să aflu mai tîrziu, Dobrin fiind unul dintre ginerii unui patron vestit în urbe, Samuel Steinberg, evreu venit din Ungaria la începutul secolului trecut, care a deschis un lanţ de magazine înfloritoare.
Cum să te descurci în străinătăţuri cînd la tine acasă eşti lipsit de simţul orientării?
În Centrul Vechi al Bucureştiului, prin mulţimea de turişti şi gură-cască, îl întreb pe un cerşetor dacă ştie unde-i strada pe care o caut. Ştie, îmi răspunde, dar îmi va spune numai dacă îi arunc nişte gologani în şapca jegoasă de la picioare. Mă conformez şi, cu gura pînă la urechi, într-un rîs zgomotos, îmi spune că aia pe care mă aflam era strada căutată.
La vremuri noi, se impun mijloace de orientare noi: un GPS, un celular inteligent. Dar cine îmi poate garanta că îmi vor fi de folos?
Emil Belu este scriitor şi locuieşte în Canada.
Foto: wikimedia commons