A deveni celălalt

2 septembrie 2015   Societate

Un bărbat pe la 40 de ani ţine într-o mînă o cafea, iar în cealaltă – un energizant de duzină. Poartă o haină sport, inscripţionată cu numele firmei intenţionat anagramat, blugi la fel de soioşi precum părul şi pantofi pătraţi din piele neagră. Undeva, în faţa sa, are loc conferinţa inaugurală a Festivalului

de la Alba Iulia – despre dereglările omului modern, cu Pleşu, Liiceanu şi Patapievici. Moderator: Luca Niculescu. 

E abia începutul dezbaterii, însă omul pare mai degrabă nedumerit, nu-şi găseşte locul pe esplanada din faţa Catedralei Romano-Catolice din Cetate. Pare că prezenţa lui acolo e pur întîmplătoare – o întîmplare nefericită. Îi boscorodeşte gîngav, mai mult s-audă el, pe doi dintre intelectuali. Pe cel de-al treilea nu ştie exact de unde să-l ia, deşi pesemne e făcut din acelaşi aluat ca precedenţii. În faţa sa, după primele argumente relativ divergente, Gabriel Liiceanu îi spune lui Horia-Roman Patapievici probabil ultima sa glumă din seara respectivă: „Tranşează în sensul meu, te rog“. Cîteva sute de oameni surîd cu simpatie, bărbatul de 40 de ani, exaltat chimic, scapă doza de energizant în iarbă şi pleacă fără să-şi ascundă iritarea sinceră. Se opreşte în faţa unei dughene cu gogoşi înfuriate şi continuă festivalul.

Că vizibilitatea celor trei vorbitori îi face ţinta unor canibali de conjunctură, care insistă, indiferent de protocol, să-şi exprime cu hotărîre resentimentele, nu e deloc neobişnuit. S-a mai văzut şi, cu siguranţă, se va mai vedea. Dar omul acesta e puţin altfel. Nu se evidenţiază furtunos, nu incomodează, însă înverşunarea interioară îi lasă aparenţa unui vulcan pe cale să erupă. „Aşa de mult vă interesează, că nici pe hartă la meteo nu ne treceţi“ – ultimele sale cuvinte inteligibile. 

Orişicît, în lipsa lui, Festivalul îşi urmează, cu rigoare, programul dinainte stabilit: recital în Catedrală, susţinut de violonista Alexandra Bobeico şi violiştii Christian Naş şi Răzvan Popovici, apoi, la cîteva zeci de metri distanţă, două concerte în care amfitrionii, cu adevărat legendari, fac un autentic tur de forţă pe scena din Piaţa Cetăţii. Mircea Vintilă şi formaţia Brambura spun „Povesci din Bucuresci“, acompaniaţi de proiecţii video din Capitala de altădată, iar Nicu Alifantis se lasă atins de farmecul folclorului românesc şi meştereşte unul dintre cele mai ambiţioase spectacole de

, alături de Ansamblul Jidvei, corul Junii Sibiului şi violonistul Mihai Neniţă. În faţa scenei, cîteva mii de oameni. Nu mult, dar destul ca să forţeze cîteva bis-uri. Urmează jazz în Palatul Principilor – Basorelief şi Irina Popa & The Sinners – şi tangourile acordeoniştilor lui Emy Drăgoi. Pe iarba din faţa scenei se distinge, dacă se poate spune aşa, vîrful unui pantof pătrat din piele neagră care bate ritmul sincopat.

Nu e nimic curios aici. Bărbatul acesta va fi văzut în Cetate şi în următoarele două zile de festival. De pildă, în timpul lecturilor publice de sîmbătă, deşi scurta întîrziere nu-i va pica bine, se va preda cuvintelor arareori auzite în lectura Adrianei Bittel şi se va bucura alături de necenzuratul, dar necenzurabilul scriitor Marius Daniel Popescu. Iar scriitorii Daniel Vighi, Cătălin Mihuleac şi Cristian Teodorescu îl vor aduce mai aproape de cele culte. Apoi, în ziua următoare, la „cafeneaua dilematică“ de poezie, îi va asculta şi mai cuviincios pe Ioan Es. Pop, Dan Stanciu, Radu Vancu, Adela Greceanu şi Miruna Vlada. 

Peste cîteva ore, cînd va pleca, fără să-şi disimuleze nemulţumirea de pe chip, la jumătatea celui mai emoţionant şi mai nostim documentar românesc despre bătrîneţe, Bondoc, bărbatul va fi consultat de însoţitorul său, la fel de oarecare: „Lasă, e bine, pînă la urmă, că se mai întîmplă ceva şi la noi. Păi, noi sîntem ceilalţi, nu?“ „Da, da, noi sîntem“, îi va răspunde acestuia, cu un soi de mîndrie prudentă. 

Despre Festivalul Dilema veche 2015 s-a vorbit mereu folosindu-se cuvinte precum maraton intelectual, efervescenţă culturală, titanii moderni care creează un pol cultural real, relaxare inteligentă şi altele. Şi, de cele mai multe ori, pe bună dreptate. Probabil, ca urmare a experienţei adunate la primele trei ediţii de Festival, poate ca urmare a programului ambiţios din acest an. Nu e puţin lucru, de exemplu, să-l aduci pentru prima oară în România pe cantautorul italian Angelo Branduardi, cu muzica lui medievală, renascentistă, clasică şi modernă, cuprinsă într-o singură reprezentaţie. Ori să reînvii unul dintre spectacolele care-au făcut-o şi pe Suzana Gîdea să rîdă: acelaşi, dar niciodată la fel „Ucenic vrăjitor“, prezentat de Radu Gheorghe şi Orchestra Simfonică Bucureşti. 

Oricum, numai cele două dezbateri organizate în parteneriat cu Reprezentanţa Comisiei Europene în România – despre Uniunea Europeană şi „marginile“ ei, ori despre Europa şi dialogul cultural – au adunat un prezidiu impresionant: Angela Filote, şefa Reprezentanţei CE în România, Piotr Pogorzelski, autorul cărţii

jurnalistul Andrea Pipino

Carl Henrik Fredriksson, fondatorul Eurozine, reţeaua revistelor culturale europene, Wojciech Przybylski, redactor-şef Eurozine, jurnalistul Luca Niculescu, Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, scriitorul Marius Daniel Popescu şi traducătoarea Fanny Chartres. Ca să nu mai vorbim despre

-ul european de jurnalism, unde Craig Willy, blogger european anglo-saxon din Bruxelles, jurnaliştii Andrea Pipino, Gabriel Giurgiu şi Iulia Badea-Guéritée şi-au împărtăşit impresiile despre România şi Alba Iulia, nemijlociţi de traduceri. 

Dar Festivalul

nu e doar un maraton intelectual sau cum i-or mai fi spus cei care l-au promovat. E un pic mai mult de-atît. E genul acela de eveniment care schimbă cîte ceva în oameni. E pentru cei care

şi pentru cei care, pe nesimţite,

Probabil că această a patra ediţie este, cum spun organizatorii, prima care şlefuieşte convingător identitatea şi personalitatea festivalului – cînd aşteptările încep să crească şi cînd publicul ar trebui să fie cel mai numeros. Dar de statistici nu ne ocupăm noi. Totuşi, atunci cînd, în dialogurile de convenienţă, este integrată, fără valoare conversaţională concretă, propoziţia-cheie „Noi sîntem ceilalţi“, succesul e cel mai uşor de cuantificat. De fapt, nimeni n-a venit la Festivalul

din întîmplare. Avea dreptate Aurel Mitran, resposabilul cu selecţia muzicală, să le tot repete spectatorilor, ca un refren de încheiere: „Nu uitaţi că «Noi sîntem ceilalţi», nu uitaţi că voi sînteţi ceilalţi“.  

Adevărul

Foto: M. Oculeanu

Mai multe