A cîta generaţie de sacrificiu? (II)

23 decembrie 2017   Societate

The Romanian Dream

Aveam 11 ani în 1989, cînd mulți dintre cei din generația părinților – generația „inadaptaților“, cum am numit-o în textul anterior – își închipuiau că regimul comunist era etern. Și totuși a picat. Îmi amintesc că la sfîrșitul lui decembrie eram în vacanță, la Cluj, și după ce, pe 21, văzusem ceva agitație prin centru și auzisem și niște focuri de armă, mă speriasem de-a binelea, apoi am participat pasiv la „revoluție“, din casă, ca majoritatea românilor, urmărind-o în direct la televizor. Verișoara mea, care este cu șapte ani mai mare decît mine, fusese cuprinsă brusc de spiritul revoluționar și voia să iasă în stradă, dar cine a lăsat-o? Cînd am descoperit o urmă perfect rotundă de glonț în geamul din sticlă al ușii de la intrare a blocului, unchiul meu – Dumnezeu să-l ierte! – a avut o intenție de a se băga sub masă și de a rămîne acolo pentru o vreme. În ­rest, am avut parte de niște sărbători destul de stranii. Mi-amintesc masa întinsă ca de obicei în sufragerie, cu fața de masă albă, apretată de mama-mare, iar pe ea, aranjate pe diferite platouri, ouăle umplute, salata de boeuf impecabil ornată, piftiile, ișlele făcute de vecina noastră unguroaică și prăjiturile cu foi care stătuseră la presat sub Istoria literaturii… a lui Călinescu și după care tînjisem tot anul. Totul părea „normal“, însă nimeni nu prea avea poftă de mîncare, fiindcă dincolo de masă era televizorul – mereu în centrul atenției de sărbători, dar la care vedeam, în loc de scheciurile cu Dem. Rădulescu, Stela și Arșinel, un dictator prins și împușcat, diferiți oameni necunoscuți care se perindau prin studio euforici – unii îmbrăcați în costum, alții în uniforme militare, dar cei mai mulți în pulovere obișnuite –, care vorbeau despre concepte cu totul noi pentru mine, cum ar fi „libertate“ sau „democrație“. Încărcătura emoțională era atît de mare, în fiecare casă probabil unde se producea cîte o mică „revoluție“ domestică, încît îmi mai amintesc că atunci cînd am vorbit cu mama la telefon, la București, n-am știut ce să-i zic și am început să plîng. Nici acum nu știu de ce am plîns. Abia după Anul Nou mi-am dat seama brusc că va trebui să uit toate cîntecele și poeziile cu tovarășu’ și partidul pe care le învățasem la școală și să învăț unele noi. Și mi-am zis că un bun început ar fi să scriu eu însămi o poezie pe care, cînd voi ajunge în sfîrșit în București, să o recit în direct la televiziune, în fața întregii țări (mai erau copii de vîrsta mea care apăreau sporadic). Așadar, simțeam nevoia să fac și eu ceva „pentru țară“, după puterile mele. Am reușit să scriu cîteva versuri despre „comuniștii care s-au crezut stăpîni“, doar că i-au învins „oamenii de bine“ (știu sigur că am folosit această sintagmă), însă n-am mai ajuns niciodată la televiziune, am recitat-o doar în fața rudelor, care m-au răsplătit cu aplauze.

„Măcar pentru voi o să fie mai bine!“ – ne spuneau frecvent cei din generația „inadaptaților“ în anii ’90. Ei erau cei care oftau resemnați, își asumaseră de mult statutul de „generație de sacrificiu“, pentru mulți dintre ei „era deja prea tîrziu“. Ce înseamnă, de fapt, acest „bine“? – începeam eu să mă întreb, în timp ce participam de voie, de nevoie, alături de părinții mei, la toate mitingurile în acei ani, ca să văd, chipurile, „cum se face istoria“. În afară de a-mi crea o conștiință civică, nu știu la ce mi-o fi ajutat. Totuși, părinții mei au fost într-un fel fericiți. Chiar dacă acel „mai bine“ nu se întrezărea pe nicăieri, aveau în sfîrșit dreptul de protesta, de a se exprima liber și în mod public. Era pentru ei un dar nesperat. Mama, de profesie ingineră, chiar s-a apucat să scrie articole de opinie în ziarul Dreptatea. „Mai binele“ nu l-am identificat nici mai tîrziu, în viața mea de adult, cînd conștiința civică era deja amorțită. Tot ceea ce mai puteam să fac „pentru țară“ era să merg din patru în patru ani, în mod disciplinat, la vot. Să votez chiar și atunci cînd nu aveam cu cine și alegeam răul mai mic (nu-mi vine să cred astăzi că am fost practic obligată, la un moment dat, să votez cu Iliescu, pe care îl detestam). Entuziasmul din adolescență și prima parte a tinereții era înlocuit treptat de silă. Evitam programele de știri și talk-show-urile doar ca să nu-mi fac sînge rău. „De ce n-ai plecat atunci cînd a trebuit?“ – m-am întrebat de multe ori. Mă mai întreb uneori de ce n-aș pleca chiar și acum, cînd nu e prea tîrziu, dar mereu invoc diferite motive. Adevărul este că mă simt foarte obosită și cred că pe mulți dintre noi ultimii 28 de ani ne-au secătuit, de fapt, de energie. Și deja mi-am asumat faptul că fac parte dintr-o nouă „generație de sacrificiu“ pe care aș numi-o „dezamăgiții“. Nu mai cred în schimbări majore, nici în minuni. Nu merg la proteste „ca să văd cum se face istoria“, ci pur și simplu din datorie civică. Iar acolo am mai mereu senzații de déjà-vu – părinți cu copii în brațe sau cocoțați pe umeri, cărora le spun: „Pentru viitorul vostru facem asta, ca să vă fie vouă mai bine“.

Nu știu la ce să mă aștept de la viitoarea generație de sacrificiu din România. Am urmărit un filmuleț pe net cu puștiul de la un liceu din Cluj care a fost dat afară de la ore de către un director obtuz pentru că avea părul lung. Spunea acolo niște lucruri foarte pertinente despre generația lui și despre România. Printre care și faptul că este conștient că generația lui e una de sacrificiu. Cînd aveam vîrsta lui eram departe de a conștientiza așa ceva. Diferența de vîrstă între mine și puști este mai mare de douăzeci de ani, și douăzeci de ani înseamnă ceva. Și, totuși, de ce atîtea generații de sacrificiu? Și ce reprezintă sacrificiul, în fond? Nu cumva este o scuză pentru neputințele și eșecurile personale, dar și ale unei generații? Stăteam de vorbă cu o prietenă din Germania care a copilărit în perioada neagră, de austeritate, de după război. Nu i-a fost ușor, iar acum refuză să arunce mîncarea și încropește a doua zi cîte un prînz din resturile cinei precedente. Știu că a fost marcată de anii aceia. Însă își amintește de voința și ambiția unui întreg popor de a depăși momentul, de a se ridica, de a o duce mai bine. Își amintește și cum angajați ai statului îi vizitau pe „țăranii“ din munții Pădurea Neagră ca să-i „învețe“ cum să ofere cazare în căbănuțele lor, cum să vîndă gemuri din fructele culese din pădure și prăjituri de casă, într-un cuvînt, cum să facă turism și să cîștige bani. Poate e vorba pur și simplu de o diferență de abordare? Ce ne „învață“ angajații statului nostru? Sau poate că este în primul rînd o diferență de mentalitate. Prietena mea, în ciuda faptului că nu-și amintește cu plăcere ce a trăit atunci, nu crede că ar face parte dintr-o generație de sacrificiu.

Mai multe