50 de minute la Vatra Dornei

30 iulie 2014   Societate

Informaţii seci, nu neapărat necesare

Din Cluj-Napoca spre Botoşani, cursele auto circulă rar şi nefiresc de goale. Drumul e lung, vorba cîntecului cu vers contemporan, iar pentru un şofer singur pe un mijloc de transport în comun – imposibil de parcurs dintr-o bucată fără încălcarea legii. Aşa că, după aproximativ patru ore de mers, pasagerii sînt debarcaţi pentru vreun ceas la Vatra Dornei. Renumită staţiune din România, botezată prin pliantele de prezentare şi „Perla Bucovinei“, ea beneficiază, pe timp de iarnă, de una dintre cele mai lungi pîrtii de schi din ţară, de vreo trei kilometri lungime. E vorba de Dealul Negru, a doua din ţară după Drumul Roşu. Interesant şi colorat podium.

Însă, pe tot timpul anului, se pot face, se pare, multe alte lucruri în Vatra Dornei. De la drumeţii montane la tratarea de zeci de afecţiuni datorită apelor minerale carbogazoase sau a izvoarelor termale, bicarbonatate, calcice, magnezice şi sulfuroase... Cel puţin aşa zice site-ul oficial. În plus – bonusurile-bonusurilor, sau bonus de bonus –, se pot face călătorii cu bicicleta, ture de rafting şi zboruri cu parapanta. Pe lîngă multe altele.

Prima impresie: autogara

Din păcate, eu am ajuns la Vatra Dornei doar ca turist ocazional. Iar timpul efectiv avut la dispoziţie pentru a mă impregna cu atmosfera staţiunii a fost de 50 de minute, cît m-a dat jos din autobuz şoferul. Primul şoc: mizeria, pustietatea, sărăcia degajată de atmosfera din jurul autogării şi de autogara în sine. Nimic nu dă impresia că e vorba de o staţiune în care să-ţi doreşti cu adevărat să-ţi petreci vacanţele. Ziduri coşcovite, geamuri nespălate, de încăperi nefolosite, cu abţibilduri decolorate de soare pe care scrie mare „Fratelo“, trotuare şi zonă de rulare pentru autocare care arată ca după război, iarbă verde crescînd printre crăpături gri şi dezolante, nişte oameni ai străzii lîngă două cărucioare vechi, pline cu cartoane.

În jurul autogării, dezolarea e tot la ea acasă. O parcare haotică, cu zeci de maşini ale localnicilor prăfuite de praful de drumuri. O staţie de taxi, cu două taxiuri lipsite pînă şi de şoferi, căci oamenii se odihneau plictisiţi pe nişte terase din apropiere, triste şi umbrite. Dincolo de autogară – o clădire venerabilă, cu unele ţigle căzute de pe acoperiş: „Administraţia Pieţei“ – sau a „plîngerii“, cum ar veni!!! Dar n-am văzut pe nicăieri vreo copie după opera lui Michelangelo. Doar coşuri de gunoi sparte şi goale, căci gunoiul zace pe la colţuri de clădiri, şi indicatoare absurde pentru un turist, prinse cu sîrme de toţi stîlpii iviţi în cale. Cel mai des îţi sar în ochi indicatoarele spre „APIA“. Nu lipsesc nici cele de genul spre „NOU VOPSIT REPARAT HAINE PIELE“, „PĂSTRĂVĂRIA DULGHERU“, „FRIZERIE COAFOR“... Într-un final, în toiul verii dai şi de nişte indicatoare turistice: spre Pîrtia Veveriţa şi spre Patinoar... Să mă ierte oamenii locului. Nu-i vina lor. Aşa arată „porţile de intrare“ în staţiunile turistice de pe la noi. Sau, mă rog! E şi vina lor, că ei şi-au ales primarii.

Clădiri, ruine, şmecheraşi

Peste dezolarea de la nivelul solului, uneori poţi fotografia şi adevărate bijuterii arhitectonice. Din anumite unghiuri şi cu o lumină corespunzătoare, plus o editare foto indispensabilă, s-ar putea scoate şi vederi cu Vatra Dornei. Oricum, bănuiesc că ele există deja. Prima e Gara Băi... Apoi, clădirea pe care tronează acum un banner cu „Casa Dorneană“ şi o reclamă kitschioasă la un cazino numit – cum altfel? – Vegas... Cîteva hoteluri comuniste nonconformiste... Biserica...

Doar că pînă să ajungi la biserică şi la parcul cu aleile burduşite de busturi de personalităţi, trebuie să treci de un camion de curierat rapid şi de o jegoşenie de maşină second pe care-şi sprijină fundul doi răzeşi în blugi, cu capul chel şi bicepşi în exces, debordînd prin tricourile mulate... „Ia fă-ne şi nouă o poză să ne dai la ziar!!!“... Invitaţia sună mai mult a ameninţare, aşa că le spui că nu eşti de la ziar şi nu-i mai fotografiezi. Rînjind, te lasă să treci pe trotuarul strîmt şi apoi pleacă. Unul din ei şchipătînd. Se duc de vorbesc cu poliţiştii din maşina de patrulare, care tocmai îşi fac din nou apariţia pe străduţa din faţă. Poliţiştii le zîmbesc lor şi se uită urît după tine... Nu de alta, dar te-au ginit că tocmai ai fotografiat cazinoul Vegas, un supermarket vopsit în portocaliu, o fîntînă arteziană fără apă, dar plină de buruieni, placa de marmură de pe un zid de cărămidă, pe care scrie „Imobil construit în 1936 de poetul LUCIAN BLAGA, inaugurat în prezenţa voievodului Mihai“, un magazin desfiinţat de „PIESE AUTO“ şi un maidanez care se uită galeş la o Langoşerie...

După biserică, parc şi statui, dacă vrei să te întorci la drumul pe care ai venit, ochii îţi cad pe o ruină. Posibil să fie şi în reconstrucţie, că are folii negre de plastic în loc de geamuri pe la spate. În faţă e o prelată transparentă, care imită faţade istorice. Pe acoperiş cresc arbori în devenire. Acum sînt doar nişte arbuşti. Pe una dintre laturi, prelata s-a prăbuşit şi nici scara de beton curat, cu balustrade de lemn putrezit, nu-ţi inspiră încredere.

Peste Dorna şi-napoi

Clădiri interesante mai vezi de jur împrejur. Dar o iei spre Gara Băi, că-s numai 150 de metri. Treci un podeţ pietonal peste Dorna. Nu-ţi îndrepta privirile spre stînga, că vezi un pasaj subteran cu balustrade rupte şi plin de gunoaie. Eventual şi de alte cele. O iei spre gară şi traversezi calea ferată. La intrare vezi placa: „Vatra Dornei Băi“. În spatele ei, aliniate, toate celelalte: ceasul nelipsit din toate gările, indicatoarele spre WC-ul cu plată, informaţii, bagaje şi vreo două SRL-uri care dau suc prin gemuleţe minuscule...

Cel puţin în gară e curat. Coşuri de gunoi vechi, albastre, de tablă, tronează lîngă coşuri noi, dar deja învechite, de plastic. Din acelea pentru gunoi sortat, dar pe care nu-l sortează nimeni în România... 20 de trenuri trec prin Vatra Dornei Băi în fiecare zi. Mult mai puţine trenuri trec prin gară decît autobuze prin autogară. De aceea bănuiesc că locul arată şi mult mai îngrijit. După ce treci de gară, peronul pare o alee de parc. Dale, băncuţe, verdeaţă... Doar linia de cale ferată te anunţă că eşti într-un spaţiu comunitar diferit.

Dar deja timpul se scurge şi fugi îndărăt spre autogară. O ultimă oprire la un supermarket care s-a deschis într-o clădire ce pare părăsită, pe care tronează două inscripţii: „Piese auto“ şi „Disco Club OK“. Revii urgent la Fratelo şi te duci la budă. Care nu-i în fundul curţii... Mai bine ar fi, că nu toată lumea poate să-şi ţină respiraţia pentru mult timp! Oricum nu contează, căci pînă la Suceava e drum lung. 

Daniel I. Iancu, dr. în istorie, este muzeograf la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

Foto: D. I. Iancu

Mai multe