22 (de ani). Atunci şi acum

Fiul meu tocmai a împlinit 22 de ani. În seria aniversărilor unei vieți, nu pare a fi mare lucru. În sensul că, evident, vîrsta de 18 ani își avea conotațiile ei; precum și 21, în varianta americană. Pe cînd 22…

Și, totuși, pentru generația noastră cel puțin, cifra nu e lipsită de semnificații. 22 decembrie 1989 e considerată (desigur, cu toate întrebările și controversele) ziua victoriei Revoluției, dacă putem s o numim așa. Din perspectiva generației mele, studenți pe atunci, care au ieșit, în mare parte, în stradă, o s-o numesc așa, fără să judec prea mult termenul – pentru că așa am simțit-o. Așa am simțit-o pe 21 decembrie, cînd am ieșit în Piața Universității, cu mai toți colegii mei, foarte casual, ca și cum ar fi fost ceva de la sine înțeles. Și cînd am fugit de acolo în noapte, după ce soldații au început să tragă în jos, asta a fost. Precum și a doua zi dimineața, cînd am văzut trupele pe străzi și am auzit de numărul mare de răniți. Și în haosul-exaltare din zilele următoare, în care ne fofilam pe lîngă clădiri, evitînd arme imaginare sau nu, ori făceam patrule împotriva teroriștilor imaginari și ei.

Băiatul meu a primit, de ziua lui, printre altele, un tort și o brioșă, fiecare dintre ele la pachet cu două lumînări reprezentînd cifra 2. Fiecare dintre cele patru lumînări semăna cu cîte o lebădă, cam așa cum eram noi învățați la școală cînd scrijeleam cifrele. Perechile de doi mi-au adus aminte de magazinul „22“, unul dintre primele destinate copiilor de după ’89 (pe vremea cînd băiatul meu nici nu se născuse). Ca să nu mai vorbim de Revista 22, tribuna anilor revoluționari și nu numai.

La 22 de ani, el e student în SUA și cetățean al lumii. Nu numai că-și pune problema ce va face și spre ce domeniu se va îndrepta, ci și în ce loc al lumii ăsteia (care nu înseamnă doar Europa și America de Nord) ar vrea să trăiască. Are prieteni de toate națiile și de toate orientările sexuale. Își alege, cu maturitate, în ce să creadă și în ce nu, încercînd să depășească mai toate prejudecățile. M a învățat, de pildă, să am o altă atitudine față de romi: recunosc că tindeam ca, cel puțin în conversații, să fiu nedreaptă, să pornesc de la un fel de prezumție de vinovăție. Să nu-i privesc pe cei diferiți sau mai puțin înzestrați de natură de sus, chiar la nivel instinctiv: ci, pur și simplu, să nu dau importanță lucrurilor ăstora, cînd sînt altele care contează. La festivalul Super, care, în afară de vreo doi adulți, e făcut numai de adolescenți, cei mai mari fiind studenți, am văzut cum se pot face și regla lucrurile firesc, fără pompă și infatuare: teenager-ii de acolo au ales după criterii corecte filmele, au făcut ceremonia de premiere suportabilă, fără discursurile penibile, interminabile ale adulților cu orgolii refulate.

Și eu, la 22 de ani, îmi vedeam de revolta mea, mai ales că vîrsta asta m-a prins în perioada de maxime schimbări în România. Ne făceam, practic, cursurile penultimului și ultimului an de facultate în Piața Universității, unde ne duceam precum la pub-ul de cartier, dar nu în sens negativ. Acolo ne erau prietenii, acolo vorbeam, cîntam, ne bucuram, ne revoltam, speram și ne făceam planuri. Acolo ne-am învins, zile de-a rîndul, frustrările și prejudecățile acumulate în epoca ceaușistă, deși am fost, atunci, copii și adolescenți. Acolo ne am dezvoltat o conștiință politică și civică, atît cît ne-au dus capul și puterile pe fiecare. Acolo ne-am văzut colegii bătuți crunt de mineri pe 13, 14, 15 iunie (că tot se împlinesc acum 28 ani de la Mineriadă). Și fără posibilitatea de a li se face vreodată dreptate. Cel puțin așa părea pe atunci, acum se pare că s-au mai schimbat lucrurile.

Băiatul meu aruncă în aer pre­ju­de­cățile generației noastre. Care generație, la rîndul ei, ca să ajungă la prejudecățile astea, oricît de absurd ar părea, s-a luptat, atît cît a putut, cu cele ale generației părinților (nu toți părinții intră în categoria asta) trăitori full time în comunism. Ceea ce lor li se pare firesc acum, pentru noi a fost o luptă. Îmi aduc aminte, de pildă, că mi s-a părut o mare victorie să pot purta mini pe stradă fără să mă fluiere golanii (pe care acum i-aș fi putut acuza de hărțuire sexuală), să mă pot săruta cu iubitul în locuri publice fără să mă admonesteze vreo doamnă de vîrsta a treia și să am un cuvînt de spus în fața vînzătorilor (care, atîția ani, ne fuseseră un fel de stăpîni, pentru că, amenințați de foame, cam ajunseserăm la mîna lor). Ca să nu mai vorbesc de posibilitatea de a ieși din țară, unde vreau și cînd vreau – pe vremea de atunci nu puteam nici în Bulgaria, aveam dosar prost. Ori de a spune ce-mi doresc în gura mare, pe stradă, inclusiv la adresa regimului. Sau de dreptul de a protesta pentru sau contra a orice.

Diferență de unghi, dar, pînă la urmă, același spirit. Vorba lui Taylor Swift, în al ei „22“ (desigur, din alt context, și lărgind perspectiva, totuși): „We’re happy, free, confused and lonely at the same time / It’s miserable and magical, oh yeah“.