120 de lei coloana, şi tot e cocoşată

Dacă ar fi să mă fac ceva acum, m-aș face un tip cu spatele drept. Nimic mai mult! Adică mi-am dat seama cam ce potențial am, ce-s în stare să fac, cîte roșii pot mînca și cîtă vînătă pot găti. E clar și ce mititei îmi plac, și ce vinuri trag după mine. Știu, da, sînt experiențe îndelungi pentru fiecare carte citită sau mîncare păpată. Dar cel mai mult îmi doresc acum să fiu drept. Oricît trag de umeri, pare-se că acum e prea tîrziu, oricît lupt la sală (am abonament gratis aproape, prins la ofertă, deci nu mă îndoaie), nu merge. E suficient să nu mă duc o zi-două, că iar mă gîrbovesc, iar mă întorc la cocoșeala mea. M am simțit cocoșat deodată, probabil că eram, dar am simțit un rucsac greu în spate odată cu scrierea unei cărți. Puneam pasiune și stăteam cocîrjat peste laptop. Trebuia să combin tot felul de întîmplări de strămoș cu realitatea trăită de mine. Și, deodată, buf, rucsacul. Băi, cine mi l-a pus, nu știu. Dar eram atît de cocoșat… Am dat vina pe pasiune. Dar ce mai pasiune! Nu ține! Sigur, îmi plăcea ce scriam, o nimerisem, dar nu pasiunea mă adusese în halul ăsta. O serie de neașezări nefericite ale coloanei, o ignorare a vorbelor lui taică-meu: „Stai drept!“ Și, de atunci, am observat că masa, scaunul, chiuveta, lumea sînt pentru pitici, pardon, pentru consumatorul mediu. Trebuie să mă aplec ca să mănînc ciorba, să mă aplec ca să mă spăl pe mîini. Mi-a luat un suport de masă de la IKEA, treizeci și ceva de lei. Mi-am luat un soi de armură de elastic și pînză de la nu știu ce market TV. Am mers la sală. Am intrat în industrie. Mi-am luat de vreo șaizeci de lei o drăcie pe care o pui pe scaunul auto. Nici nu vreau să dau prea mulți bani, nu? De ce? Știu că totul este din cap și mai ales din istoria mea de neașezare a coloanei. Or, istoria asta n-o pot recupera. Costă și nu are nimeni pe lume atîția bani ca să mi-o dăruiască și eu s-o corectez. Așa că, uite, pe stradă am început să observ doar oameni paradiți de coloană. De speriat. Ochiul mi s-a defectat.