100 de zile...

Ara Șeptilici e una dintre prozatoarele talentate ale generației nouăzeciștilor: debutează în 1992, în volumul colectiv Ficțiuni (Editura Litera). După cum spune Ion Bogdan Lefter, „ea se arată încă din Ficțiuni foarte sigură pe sine, deja posesoare a fineței stilistice care o caracterizează și astăzi și deja manipulatoare dexteră a mai multor formule textuale, în funcție de efectele urmărite.“ Romanul următor, Dublul (Paralela 45, 2006), „e una din cărțile de vîrf ale noului nou val al prozei românești recente, a anilor ’90-2000“ (Ion Bogdan Lefter).

Romanul care a venit la opt ani după Dublul este 100 de zile pînă la 1000 de ani (Herg Benet, 2014). Textul lui m-a intrigat și m-a interesat în același timp, fiind complet atipic. Atipic ca subiect și ca structură, atipic raportat nu doar la scrierile momentului. Textul e împărțit în secvențe numerotate, mai întîi în proză, la persoana întîi, adresată unui tu misterios, ca apoi să ajungă în versuri, un soi de poem epic: „Azi a venit familia de mongoli. Mi-au adus niște broccoli. Mi-au comunicat delicat că maică-mea e îngrijorată că are o singură fată. N-am putut să le spun că să-și mai facă una, ar fi fost total deșănțat și, știm, la mongoli nu-i la fel ca la noi, ei oricum fac doi...“

Textul e suprarealist, nu are un subiect cap-coadă și nici personaje clasice. Sînt însă teme, chiar fundamentale, care se repetă, precum și personaje așijderea. Moartea, timpul, iubirea alternează cu teme concrete, fiziologice, precum mîncarea sau căldura. Pare să se contureze a lume a planurilor diferite, abstract/concret, general/particular, în care se trece ușor de la una alta și nimic nu durează: „Mi se schimbă pielea, sînt total ieșită din fire. Și, în fond, cine ești tu de poți face asta din mine și cît de înlăuntrul timpului meu, ca să mă las. Atît cît se vede, și se vede deja foarte mult, nu mai pot să iau toată cana, nu mai pot să te-ajung și cred că, chiar împotriva mea, nici nu mai vreau. Pot, în schimb, să îți fac un compot de pere, de pere cu mere cu miere și cu orice alte prune vei cere.“

Probabil că tocmai asta fascinează la romanul Arei: instabilitatea și amestecul planurilor, lipsa identității certe a personajelor și lipsa unui fir călăuzitor. Toate mi s-au părut relevante pentru lumea de azi, într-o oarecare măsură. Un amestec între un consumism dus la extrem și căzut în fiziologic și un metafizic distrugător, incapabil să ne mai salveze. O lume în care nu numai că happy end-ul nu e posibil, ci nici lucrurile structurate, duse pînă la capăt, nu-și mai găsesc locul.

Sînt posibile doar trăiri disparate și flash-uri din trecut, bîntuite de anumite leitmotive, simbolice, de cele mai multe ori. De pildă, cel al maimuței: „Acum tu vrei să-mi depășesc condiția de maimuță, altfel nu mai vorbești cu mine, nu mă mai vezi niciodată, nu-mi mai arăți unde e comoara noastră îngropată...“; fabricile și uzinele, reminiscențe evidente ale trecutului – „Și zău, atît de tare îmi pasă de tine, că aproape am uitat de fabrici și uzine“; familia de mongoli – „familia de mongoli plecase în Mongolia, că venise democrația mongoleză călare pe un inorog care știa chineză și se puteau înțelege“; mama – „mama îmi aduce mîncare în pungi legate ultima oară cu o ață portocalie și roasă la capete“; nevasta de acum o mie de ani – „Femeia veche de o mie de ani mă aștepta acolo, între roțile cusute cu catgut și care, dacă le-am fi lăsat să se miște, ar fi ajuns, desigur, în absolut.“

Toate acestea se leagă între ele (vezi obsesia cusutului), într-un puzzle în care nu ești niciodată sigur că ai nimerit locul corect al pieselor (chiar dacă, aparent, se potrivesc): „Fabrici și uzine se transformaseră în mine și nu numai că nu mai erau, dar nici nu mai erați“; „Nu mai contează (...) dacă nevasta mea de-acum o mie de ani, dacă familia de mongoli și cele o sută de zile spun că sînt mai puține pînă la o mie, eu țip nu. Nu mai e timp, cele o sută de zile s-au terminat acum o mie de ani, atunci cînd ne-am urcat pe tavane și știam că, pentru o vreme, vom fi exact la fel.“

Obsesia timpului e unul din motivele principale ale romanului: „Tipul ăsta de condiționare temporală, în care nimeni nu știe cînd și în ce dimensiune vorbește, mi se pare de-o barbarie intelectuală de neiertat.“ Timpul se asociază, inevitabil, cu moartea: „Mor oameni lîngă mine și nu știu cum mai simt, dacă e durere, dacă e rugăciune...“ De obicei, de moarte se scapă prin iubire. Dar în cazul celor 100 de zile, nu e chiar așa: „O fi fost asta iubirea sau o fi fost aia de data trecută? Să fiu în halul ăsta de lipsit de substanță, să nu pot iubi decît atît cît ține mosorul firului de ață sau chiar mai puțin?“

Nici iubirea nu mai poate fi salvatoare, și se pare că nici Dumnezeu: „Marele maestru se pregătește să moară, s-a plictisit îngrozitor să mai tragă lumea pe sfoară.“ Romanul Arei Șeptilici are, printre ultimele replici: „Și oricum, la ce bun? (...)“ Și rămîne inedit și aproape mereu redescifrabil.