10 lei pentru un copil
Eram pe peronul metroului. Un puști umbla cu o icoană, o listă de subscripție, buletinul în copie. Încearcă în stînga, în dreapta. Se ceartă cu o mamă de copil. Mama îl înjură în fața copilului. Un businessman și uite că ea îl tratează cu spatele. Metroul nu venea. Bodyguard-ul de lîngă mine (era cu șapcă inscripționată) se uită în lungul liniei. Stau, observ, prins. Puștiul vine spre mine. Mă privește și-mi prinde ochiul. „Pot să…“, zice. Și eu îl las în preajma mea. Zice povestea unei asociații. Arată xeroxul, dovadă că există. Apoi îi cer buletinul. Încerc să scap, să caut rațiune. Eram prins, însă. El scoate copia după buletin. Unde-i buletinul? Scoate buletinul. Identic. Nu se poate, ce fac? Repetă povestea, să dau un ban pentru copiii așezămîntului. Tac, dar eram cu mîna în buzunar. Scot mecanic bancnota. 10 lei. Să fie de sufletul lui maică-mea – și-i dau banii. Vreți anonim sau cu nume? Acum mă gîndesc: ce să apar eu pe liste? Anonim! Puștiul pleacă. Mă prinsese. În clipa cealaltă, îmi spun că i-am cerut buletinul, dar de ce n-am verificat pe net dacă există fundația? Cum se cheamă? Nu știu. Totuși? Uitasem. S‑au dus banii. Eram în metrou de mult. Puștiul nu urcase. Las’ să fie de sufletul lui maică-mea! Nu-i dau niciodată pomană. Pot fi pomană 10 lei dați unui ticălos? Eu zic că da! De ce nu? Mi-a plăcut cum m-a păcălit? O fi fost sincer. Nu, m-a păcălit. Las’, poate fi primul lui business. Îl încurajez. Am fost păcălit. Am dat pomană. Am încurajat?