Vindecarea prin zidire
În anul Domnului 1575, Veneția pierea sub ciumă. Lazaretele se umpluseră, iar noaptea bolnavi alergau bezmetici prin oraș, ciocnindu-se unul de celălalt și căzînd morți la pămînt. Pe atunci, oamenii nu știau nici ce este ciuma, nici cum se transmite, nici cum poți să o combați eficient. Unii o considerau o pedeapsă pentru păcatele orașului și se flagelau cu sălbăticie. Alții credeau că e răzbunarea iadului și puneau cărămizi sau pietre în gura morților, pentru ca aceștia să nu-și poată croi drum cu dinții de sub pămînt. Doctorii lăsau sînge, iar boala nu ceda nicicum. Speranțele orașului se îndreptau, firesc, către Dumnezeu, bun și iubitor de oameni, singurul capabil să-și salveze creația căzută și pieritoare. Atunci preoții scoaseră odăjdiile și înconjurară orașul în procesiuni pline de devotament, dar nici asta nu ajută, căci venețienii mureau și mureau. În august 1576, în perioada de vîrf a ciumei, muri bătrînul Tițian. Nimeni nu știa cît va mai dura plaga și cîți vor mai pieri, deci dogele Alvise I Mocenigo luă singura decizie care mai putea fi luată: construirea unei biserici care avea să-i izbăvească poporul. O închină Mîntuitorului, iar senatul republicii i-o încredință lui Andreea Palladio.
Piatra de temelie fu așezată la 3 mai 1577 în insula venețiană Giudecca și, imediat, Palladio încropi un tabernacol unde se putea sluji înainte de finalizarea măreței biserici Il Redentore. La tabernacol se putea ajunge din Zattere pe un pod de vase, pe care mai-marii orașului veniră să se închine în fața modestului altar din lemn. În mod miraculos, după numai nici trei luni de la începerea lucrărilor, pe 20 iulie 1577, ciuma dispăru, așa cum apăruse, iar epidemia fu declarată oficial eradicată. De atunci, pe 20 iulie, venețienii celebrează ajutorul lui Dumnezeu în combaterea ciumei care le-a luat o treime din suflete, iar frumoasa bazilică Il Redentore privește protector spre Veneția.
Bucuria lor nu fu însă îndelungată, căci, în timpul Războiului de 30 de ani, soldații germani și francezi purtară ciuma în Mantova. De acolo, flagelul izbucni întîi în Milano. În 1630, un nou val de ciumă, mai îngrozitor, se abătu asupra lagunei, făcînd ravagii. Medicul francez Charles de Lorme brevetă masca medicilor pentru combaterea ciumei. În ciocul acesteia, oțetul și ierburile de leac purificau aerul inspirat, protejîndu-i împotriva contaminării. Toate măsurile sanitare fură luate, însă venețienii aveau deja soluția, așa că nu mai pierdură vremea. În octombrie 1630, senatul decise construirea unei noi biserici, închinate Fecioarei Maria a Sănătății. Proiectul făcu obiectul unui concurs, căci biserica trebuia să fie ceva nemaivăzut, iar cîștigătorul fu foarte tînărul arhitect Baldassare Longhena. În 1631 începură lucrările la Santa Maria della Salute și tot în 1631 dispăru și ciuma. Construcția bisericii dură mult, iar arhitectul, ajuns la senectute, apucă să trăiască sfințirea bisericii înainte să moară. De atunci, silueta albă a bisericii veghează ca ciuma să nu mai lovească niciodată orașul.
Acum, Veneția trăiește o altă pandemie care îi fură bătrînii. Deși se cunoaște flagelul, deciziile luate au fost tardive, iar bilanțul morților crește de la o zi la alta, înspăimîntător. Guvernul italian a luat toate măsurile omenești posibile, iar populația este consemnată la domiciliu. Toată suflarea din Italia acționează pentru combaterea plăgii: medicii vindecă, preoții se roagă, cetățenii trăiesc izolarea sau muncesc și pentru cei izolați, pentru ca pîinea să nu lipsească de pe masa nici unui italian. Cu toții mănîncă mai puțin, ca să ajungă și la cei mai nevoiași. Nimeni nu face stocuri de alimente, hîrtie igienică și săpun. Cumpătarea și smerenia sînt potrivite în vremuri grele, ca acestea. Separarea impusă este benefică, dar italienii nu vor să renunțe la ceea ce îi definește, așa că, în special seara, deschid ferestrele și cîntă. Vocile lor, înlănțuindu-se în lungul străzilor, îi reunesc, cu valoarea unui sacrament: religare, religie. Dacă va fi să murim, spun ei, să murim cîntînd împreună, cu steagul Italiei fluturînd semeț, nu ferecați singuri în camere, printre șervețele. Venețienii de azi nu construiesc o biserică pentru a-i mîntui de boală, dar zidesc împreună o societate puternică și solidară, curajoasă și perseverentă, aceeași care a ajutat orașele italiene să dăinuie peste veacuri. Vocile lor împletite arată că nu sînt dispuși să cedeze și nici nu o vor face.
Pandemia vine și la noi, în România, noi cum o vom înfrunta?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wkimedia commons