Vecinătăţi paradoxale - Simone Weil & N. Steinhardt

În versantul anilor ’40, atît Steinhardt (în articolele din Revista Fundaţiilor Regale, din Victoria sau din Libertatea), cît şi Simone Weil se preocupă intens cu privire la procesul politic al scriitorilor colaboraţionişti, la „trădarea cărturarilor”, la provocările gidiene ale „artei pentru artă” ş.a.m.d. Autonomia moralei, atrage atenţia tînărul eseist, „nu poate fi negată în numele inteligenţei sau al culturii”, citîndu-l pe Julien Benda, care le reproşa lui Paul Valéry sau lui André Gide că nu au avut „suficientă moralitate pentru a duce povara culturii lor” (Varia, ediţie de Florian Roatiş, Polirom, 2019). Simplul fapt că Gide pune la dispoziţia nemţilor celebra revistă pe care o conduce (Nouvelle Revue Française) este privit ca un sacrilegiu. Observaţiile lui Simone Weil privind „rinocerizarea” intelectualilor merg în aceeaşi direcţie şi, fapt cu atît mai interesant, sînt oricînd transportabile (şi) în context românesc: „Scriitorii au o manieră inadmisibilă de a juca pe două fronturi. Niciodată în altă epocă ei n-au pretins şi n-au exercitat într-o asemenea măsură rolul de directori de conştiinţă. (…) Dar dacă le cerea cineva socoteală scriitorilor în legătură cu orientarea influenţei lor, ei se repliau indignaţi în spatele privilegiului sacru al artei pentru artă. Fără nici un dubiu, Gide, de exemplu, a ştiut întotdeauna că volume precum Fructele pămîntului sau Pivniţele Vaticanului au avut o influenţă asupra vieţii practice a sute de tineri, ba chiar a fost mîndru de asta. Nu există, în consecinţă, nici un motiv să punem asemenea cărţi la adăpostul barierei intangibile a artei pentru artă şi să nu trimitem la închisoare un june care aruncă pe cineva dintr-un tren în mers” (Înrădăcinarea, Polirom, 2018).

Despre rinocerizare în Est şi în Vest

Decadenţa spirituală a Franţei este una dintre temele predilecte şi pentru Steinhardt, atît înainte, cît şi după capitularea Franţei din iunie 1940. În savuroasele scrisori trimise din Occidentul anilor ’30 unui amic bucureştean, tînărul idealist şi monden care, după ce îşi susţine doctoratul în Drept la Paris, călătoreşte prin Franţa, Anglia, Belgia, Olanda, Elveţia, insistă (premonitoriu) asupra generalizării unui consumerism nechibzuit, a unui pasivism şi defetism care le pot deveni fatale francezilor. Critica e acerbă, tonul acuzator şi zeflemitor: „Sînt foarte necăjit şi adînc mîhnit cu poporul ăsta francez. E în decadenţă. Şovinismul, sindicalismul şi pacifismul – cele trei semne vestitoare ale morţii – îl stăpînesc. E ţara lui Pernod Vodă, a indiferenţei şi a juisării. Nu se poate, nu fac pe nietzscheanul, dar trebuie un element de eroism în viaţă. Prea sînt mulţumiţi, vulgari şi bistroaşi; se pupă toată ziua, îi ard un păhărel de douăzeci de ori pe zi şi fac pe manfişiştii. Şi ascultă acordeon, şi-şi caută de mîncărică. Îţi vine să sari în sus. (...) Căci deviza Franţei care e? E: JE M’EN FOUS. Am auzit de nenumărate ori această expresie, de mii de ori am auzit-o pretutindeni, s’en fichează, iată deviza lor. De toate. De Cehoslovacia, de părinţi, de vecin, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de Dumnezeu şi de regulamente, sînt sătui, sînt plictisiţi, nu mai pot. Aceasta e deviza Franţei pe care ar putea s-o pună pe monede şi pe monumente: JE M’EN FOUS. Iar pe deasupra, ca simbol, paharul de Pernod” (George Ardeleanu, „Corespondenţă N. Steinhardt – Charles Gruber”, în România literară, nr. 12/2017).

În explicarea acestei critici dezlănţuite în finalul anilor ’30 la adresa francezilor trebuie luate în considerare şi resorturi de factură ideologică, precum aversiunea tînărului conservator faţă de socialişti şi, în general, faţă de mişcările europene de stînga, şi mai vizibilă în versiunea Manuscrisului de la Rohia a Jurnalului fericirii. Steinhardt rememorează aici sentimentul exasperării care îl încercase în faţa unei avalanşe mediatice deşănţate (ceea ce spune multe despre efervescenţa ideologică a lumii interbelice), în contextul profilării la orizont a pericolului reprezentat de Hitler: „Reclamele din ziare şi de pe ziduri cu Et un Pernod pour Arthur mă îngreţoşează. Arthur: cu mustaţa lui bleagă şi trufaşă, cu aerul lui de mijlociu Francez deştept şi sigur de el! Fac greve, ocupă uzine, au vacanţe plătite, vor salarii mai mari şi pensii după legea veche, treaba Statului că d’aia-i Stat, le trebuie cîte o juma’ de vin la fiecare masă, şi cîte un aperitiv – cît de bine ştiu ce vor şi cum se cade a fi trăită viaţa. Dar mai e unul, tot cu mustaţă, în vecini, care nu bea alcool şi nici nu mănîncă carne, şi despre viaţă concepe alte păreri” (op. cit.).

În siajul (anti)utopiei

Weil constată, critică, deplînge şi caută să explice, la rîndul ei, drama conaţionalilor săi, dar peste tot se resimte acea empatie superioară, acea compasiune în raport cu cei slabi, care îi caracterizează atît de bine scrierile şi care evită să idealizeze eroismul absolut, acea măsură căreia caută să îi rămînă fidelă (s-a discutat în acest sens despre o anumită influenţă a ideilor ei asupra lui Albert Camus, unul dintre admiratorii şi editorii ei postumi), atunci cînd în context apare ipoteza damnării unor indivizi, nu însă şi a unor infracţiuni. Astfel, punctul ei de vedere este unul foarte interesant: în anumite cazuri, presa şi emisiunile radiofonice ar putea fi acuzate şi reprimate pentru atingerea adusă principiilor unanim recunoscute ale moralităţii, şi chiar şi pentru „tonul şi gîndirea grosiere, pentru prost-gust, pentru vulgaritate, pentru o atmosferă morală perfid-corupătoare”, această situaţie neconstituind, după Simone Weil, un afront adus libertăţii de opinie. Însă acest fapt nu va putea fi aplicat în cazul unui individ care doreşte să îşi expună propriile convingeri. O publicaţie, prin urmare, poate fi suprimată fără ca membrilor săi să li se retragă dreptul de a publica în nume propriu într-o altă revistă. Dar publicaţia respectivă va fi stigmatizată la nivel public pentru „infamie”, conform acestui scenariu propus de Weil, într-o formă care va continua pînă la descurajarea completă a respectivei agenţii (Înrădăcinarea).

Nu este singurul moment în care gîndirea lui Weil se apropie, e adevărat, într-un chip seducător, de formele gîndirii utopice. La fel ca atunci cînd concepe, în meditaţiile ei de filosofie juridică, pedeapsa aplicată infractorilor ca pe un fapt „solemn şi sacru”, ca pe „o onoare” care ar şterge „ruşinea crimei” şi care trebuie privită drept o formă de educaţie suplimentară, prin care sistemul penal să instrumenteze cu abilitate naşterea sentimentului vinovăţiei şi al dreptăţii în sufletul unui criminal. Sau la fel ca atunci cînd proiectează, în scopul nobil al „reînrădăcinării” claselor muncitoare, cîte o universitate muncitorească ce ar urma să funcţioneze în vecinătatea fiecărui atelier central de montaj, în strînsă legătură cu direcţiunea întreprinderii, ori atunci cînd, imaginînd o reformă a învăţămîntului francez, prevede ca aceia care doresc să devină învăţători la ţară să fie trimişi timp de un an, incognito, drept servitori la o fermă, iar cei care urmează să predea în cartierele muncitoreşti să fie trimişi, la fel, în uzine.

În cazul lui Steinhardt înclinaţia şi sensibilitatea faţă de sfera distopicului ţin de domeniul evidenţei, mai ales dacă înţelegem literatura distopică nu atît ca un gen separat, cît drept o formă particulară de expresie a unei energii a spiritului, critică şi opoziţională. În acest sens, gîndirea şi opera lui Steinhardt, încă de la vîrsta parodiilor interbelice, pe care am putea-o numi o vîrstă a antiutopiei satirice, pun în mişcare o astfel de „energie distopică”. Opere precum Jurnalul fericirii sau În genul tinerilor…, fără a se încadra în genul distopic propriu-zis, întreţin subiacent un dialog polemic cu modelul utopic, într-un act explicit de critică socială şi filozofică. În schimb, în scrisul Simonei Weil se poate recunoaşte, intermitent, o uşoară aplecare pentru utopism, înclinaţie favorizată, probabil, atît prin slăbiciunea pentru gîndirea lui Platon, pentru obsesia purităţii (un concept-cheie în gîndirea franţuzoaicei), cît şi printr-un anumit temperament (inerent) al vîrstei.

Secretul acestui binom provine şi din faptul că, la o privire esenţialistă asupra gîndirii politice a celor doi, Simone Weil este, pînă la urmă, o optimistă care nu ezită să proiecteze un viitor al „victoriei” (inclusiv în contextul redresării Franţei în epoca lui Charles de Gaulle), pe cînd Steinhardt, în pofida renaşterii identitare care debutează odată cu convertirea în detenţie la creştinism şi în contextul traumei staliniste şi apoi al hărţuielilor nenumărate venite din partea aparatului represiv, este, politic vorbind, mai degrabă un pesimist. Drept dovadă stau nu doar Jurnalul fericirii sau alte mărturii biografice (în special volumul de documente Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii, prefaţă de Toader Paleologu, studiu introductiv de Clara Cosmineanu), ci şi unele eseuri precum acela „oral”, înregistrat clandestin pe benzi de magnetofon, în esenţă o reflecţie amară, sub genericul: „Despre agonia Europei” (Primejdia mărturisirii: convorbiri cu Ioan Pintea, Dacia, 2002), care pleacă de la chestiunea defetismului francez al anilor ’30 şi ajunge pînă la reformele sovietice ale lui Gorbaciov. Însă pasajul cel mai edificator pentru acest scepticism grav al lui Steinhardt apare într-un dialog cu Zaharia Sîngeorzan. La întrebarea „Cum vă imaginaţi că va fi anul 2000?”, răspunsul este elocvent: „Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Asta cît priveşte statele. Cît priveşte indivizii, ei se vor împărţi în două clase: a purtătorilor de revolver şi a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal), ceilalţi vor deveni iobagi. Curajul şi arma vor fi criteriile: resemnaţii, fricoşii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă. Vor fi şi asociaţii de oameni liberi (bande, ganguri) care vor juca rolul noii nobilimi, noilor stăpîni” (Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode..., Editura Revistei „Literatorul”, 1992).

Răspunsul confirmă atît prezenţa unei traume provocate de un mediu represiv, precum şi dimensiunea distopică a sensibilităţii autorului, ca o notă diferenţială în ordinea discursului său. Pe de altă parte, dacă ne gîndim la actualitatea discursului lui Steinhardt, aceasta transpare inclusiv din luciditatea cu care îşi priveşte propriile obsesii: „Tot vorbim de libertate, ne plîngem că n-o avem, o socotim bunul cel mai de preţ, o ridicăm în slăvi. Dar ne punem noi oare întrebarea dacă şi ceilalţi, care nu-s intelectuali, împărtăşesc aceeaşi părere şi simt lipsa libertăţii la fel de acut ca noi? Nu cumva, potrivit presupunerii lui Thomas Mann, libertatea e «o noţiune pedantă şi burgheză»? Nu cumva sînt mulţi aceia despre care Alfred Jarry a scris că «există aşadar oameni cărora libertatea le este o plictiseală şi o belea»? Nu cumva e o povară, de care nu puţini aşteaptă să se descotorosească?” (Manuscrisul de la Rohia).

Senzaţia unui déjà-vu

Asocierea, nelipsită de graţie, dintre empatie şi optimism o determină pe Simone Weil să privească pe dinăuntru, cu o firească implicare afectivă, dar şi cu realism, spectacolul dezolant al decăderii Franţei. Privind retrospectiv, prăbuşirea din 1940 îi apare ca un efect direct al războiului civil sîngeros din mai 1871, „care a continuat mocnit aproape trei sferturi de veac”. Începînd de atunci, spune Weil, „prietenia dintre tineretul instruit şi popor, prietenie din care se hrănise, într-un fel, întreaga gîndire franceză a secolului al XIX-lea, a devenit o simplă amintire”. O tară cvadruplă îi alimentează această convingere: degradarea simţului dreptăţii, idolatria faţă de ban, lipsa inspiraţiei religioase („În Franţa ne îndoim de toate, nu respectăm nimic”) şi falsa concepţie a francezilor despre „măreţie” şi despre patriotism. Totuşi, acuzaţiile pe care Steinhardt i le aducea Franţei şi, prin extensie, Occidentului defetist al anilor ’30 sînt altfel metabolizate la Weil: „Tineretul burghez francez nu mai putea avea, după 1924, sentimentul că Franţa este domeniul său. Muncitorii făceau mult prea mult zgomot. Pe de altă parte, suferea de acea epuizare misterioasă care s-a abătut peste Franţa după 1918, ale cărei cauze sînt, probabil, în mare măsură fizice. Indiferent dacă trebuie să incriminăm alcoolismul, starea nervoasă a părinţilor cînd au adus pe lume acest tineret sau altceva, tineretul francez dă de multă vreme semne clare de oboseală” (Înrădăcinarea). Rîndurile următoare denotă bun-simţ, echilibru şi gîndire tolerantă, ceea ce pare întrucîtva paradoxal pentru o gînditoare asociată astăzi, în dicţionarele sau în studiile de specialitate, cu ideea de adîncă radicalitate a discursului: „Oricît de puţin simpatice ar fi aceste medii, oricît de criminală a fost ulterior atitudinea lor, avem de-a face cu fiinţe umane, cu fiinţe umane nenorocite. Problema în privinţa lor se pune în termenii următori: cum să-i împăcăm cu Franţa fără a lăsa ţara pe mîinile lor? (…) Cît despre cei care sînt slabi în faţa fricii de moarte, se cuvine să fie compătimiţi, deoarece orice fiinţă umană, dacă nu e fanatizată, este, cel puţin în unele momente, susceptibilă de această slăbiciune” (op. cit.).

Cît priveşte actualitatea gîndirii şi a ideilor lui Weil, este suficient să îi juxtapunem meditaţia de mai sus a lui Steinhardt cu privire la variabilele libertăţii şi vom avea senzaţia stranie a unui déjà-vu: „Victoria va ocupa o ţară în care toţi au fost ocupaţi aproape exclusiv să nu se supună, din motive josnice sau înalte. S-au ascultat transmisiunile radiofonice făcute de la Londra, s-au citit şi distribuit tipărituri interzise, s-a călătorit pe şest, a fost ascuns grîul, s-a muncit cît mai prost posibil, s-a făcut piaţa neagră, lumea s-a lăudat cu toate lucrurile astea între prieteni şi în familie. Cum îi vom face pe oameni să priceapă că, gata, s-a terminat, că de-acum nesupunerea trebuie să înceteze?” (op. cit.).

Înlocuiţi „personajele” de mai sus, schimbaţi decorurile şi veţi avea o hartă mentalitară destul de fidelă a României postcomuniste. Să ne resemnăm: dincolo de propriile lor obsesii, Weil şi Steinhardt numai naivi nu au fost.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.