Un virus „comunist”

Arta luminează arta și astfel, în timp, ca într-o imensă sală de oglinzi, s-au multiplicat ecouri la nesfîrșit. Intertextualitate, interteatralitate… Odinioară și azi, reluările unor vechi motive, plastice sau literare, s-au impus ca o practică frecventă bazată pe relația între le même et le différent, între persistența și variația lor. Acum, sub șocul experienței trăite, mi s-a revelat o relație similară, dar în plan existențial. Ea se distinge de cea adoptată de presa care enumeră  sistematic ciclul de epidemii de-a lungul timpului, practică ce se plasează în contextul lui le même, adică al repetiției ca atare și al unui similar capital de imagini. Ceea ce propun ține mai degrabă de o asociere de fenomene, nu explicit similare, dar înrudite, reunind persistența și diferența. O ipoteză care, progresiv, mi s-a confirmat în timp.

La origine, cînd sovietele au luat puterea și au impus doctrina comunistă, aceasta s-a difuzat rapid în lume, încît s-a vorbit despre virusul comunismului, a cărui expansiune s-a constituit într-o amenințare cronică. Azi se produce o inversare căci virusul actual, ce pare să reînvie practicile comunismului, e un virus comunist.

Lenin și apoi Stalin, împreună cu Dzerjinski și acoliții lor, au întemeiat puterea comunistă pe exercițiul terorii care poate interveni în mod arbitrar, fără o motivație explicită; ea nu se supune unei logici raționale și unei justiții echitabile. Ea vizează în special o clasă socială, cea a aristocrației, care e asimilată vechii puteri. Azi, virusul a reconstituit un scenariu similar, acela al spaimei generale, dar atacînd cu predilecție, e drept, o clasă de vîrstă, aceea a bătrînilor. Dictatura și epidemia debutează prin excluderea a ceea ce se prezintă ca un reziduu al unei lumi pe care, împreună, o atacă. Sacrificarea unei clase politice, a unei vîrste biologice – iată prealabilul devastator.

Comunismul a indus o teamă permanentă, o panică pe care unii au integrat-o pînă la alienarea totală. Panică rezultată din arestări și denunțuri, din ascultarea telefoanelor și din sancțiuni violente. Unii au sfîrșit prin a le fi teamă pînă și de umbra lor și a se comporta ca victime protențiale. Azi, această teamă s-a impus drept context general pe planetă grație televiziunii ca organ de alertă, care cultivă sistematic motivul pericolului și inoculează teama. Virusul e peste tot, ca înainte KGB-ul, ca STASI sau Securitatea. Omniprezența lui sperie și anesteziază corpul social și pe membrii lui. Mamei mele, căreia îi era frică pînă și de umbra ei, teama îi devenise o însoțitoare permanentă, o anesteziase. Printre cei apropiați mie, numeroși sînt cei care capitulează acum, iar o asemenea supunere e similară celei de odinioară, puterea politică identificabilă a devenit puterea anonimă a virusului. Și de aceea respect pulsiunile și actele disidente, cu tot ceea ce presupun ca risc și revoltă. Ele sînt o mărturie care ne consolează azi cum ne-au consolat mai demult prin sacrificiul de sine în contextul unei servituți generale. O rezistență și nu o servitute ca în casele și regiunile unde au reînviat vechile practici ale denunțului în numele „binelui” comun, al siguranței profilactice.

Comunismul a cultivat și a generalizat suspiciunea deteriorînd relațiile proprii oricărei comunități, fiecare fiind bănuit că ar fi „spion” și „informator”. Și de aceea se puneau perne pe telefon sau ne plimbam prin grădini publice vorbind în șoaptă sau tăcînd. Arhivele au confirmat legitimitatea acestei reacții. Dar, azi, celebra distanță sanitară de precauție mi se pare a fi manifestarea fizică, literală a temerii de vecin ca sursă de pericol. Azi se pune masca, se păstrează distanța de un metru, nu se strănută, nu se tușește – precauția domnește. Și de aceea mă desolidarizez, nu-mi pun masca decît uneori pentru a-mi calma soția speriată.  Practic o mică nesupunere, fără eroism, dar necesară mie.

Virusul reconstituie cotidianul comunist. Și dacă hrana nu a lipsit, obținerea ei mi-a amintit de cozile bucureștene sau moscovite în dimineața în care, pe mai mult de cincizeci de metri, pariezienii se înșiruiau în fața unui magazin alimentar. Coadă ca pe vremuri și restaurante unde la „botul calului” se bea în picioare azi, o senzație de familiaritate mi s-a impus, dar și o insuportabilă întoarcere a refulării trecutului pe care îl port în mine, el e „partea mea de exilat” acum reactualizată. Și de aceea televiziunea mi-a devenit la fel de insuportabilă ca în anii „ceaușiști” cînd nu se vorbea decît despre Conducător, așa cum virusul confiscă acum toate știrile. Dictatura unui lider, dictatura unui virus – simptome comune!

În Rusia stalinistă exista „pașaportul interior” pentru a circula în sînul imensității sale de la un oraș la altul. Ca în lunile acestea, cînd a trebuit să avem o adeverință la mînă pentru a ne părăsi domiciliul ca să achiziționăm medicamente sau pîine. Și, dincolo de aceasta, similitudinea cu regimul comunist se confirmă prin închiderea drastică a frontierelor. Toată tinerețea mi-am petrecut-o visînd să călătoresc, dar primul voiaj a fost la Ruse, cînd am trecut podul pentru a traversa Dunărea pînă în Bulgaria. Acum, din nou, frontierele sînt opace, de netraversat, dușmani ireductibili. Lagărul comunist s-a convertit într-un lagăr al virusului. Dar, din apartamentul meu parizian, mă consolez refăcînd călătoriile mele trecute prin lume. Și astfel, aproape de sfîrșitul vieții, revin la recluziunea din tinerețe: viselor prospective de atunci le răspund amintirile retrospective de acum.

Am remacat deja o altă similitudine, recrudescența umorului. Umor ca terapie contra temerii, umor ca amfetamină de supraviețuire, umor de zi cu zi. Ca pe timpurile comuniste, cu diferența că azi nimeni nu ne convoacă la poliție, ca pe tatăl meu cîndva, pentru a ne formula interdicția de a spune sau de a difuza „bancuri”. Unica deosebire, dar totuși semnificativă.

Și o ultimă înrudire: așteptarea. Odată, după o emisiune la Europa Liberă, bînd o cafea cu Monica Lovinescu, am întrebat-o: „Credeți că se va sfîrși vreodată comunismul?”. „Nu știu”, mi-a răspuns ea, „dar trebuie să așteptăm.” Să așteptăm, să sperăm!

Aceeași reacție ne inspiră azi virusul „comunist”.                                                                                      

P.S. În teatru, Œdipe rege începe în plină ciumă care devastează Teba și, pentru a o salva, este căutat vinovatul. Azi, ne întrebăm: există un vinovat? Îl bănuim, dar nu-l numim. Își va răscumpăra el vina? Iată și o referință mai discretă, de nimeni citată: în Romeo și Julieta, o epidemie de ciumă îl va împiedica pe călugărul Lorenzo, reținut într-o casă, să-l informeze pe Romeo de strategia falsei „morți” a Julietei. Azi, cîte drame nu au produs claustrarea forțată și imprevizibilul! Căsătorii amînate, nașteri perturbate, dar mai cu seamă interdicția de a ne însoți morții… Nu-i putem ajuta să plece și nici pe noi să-i părăsim.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).

Foto: wikimedia commons