Un poem cinematografic despre timp și vîrstele omului

Soarele negru, filmul lui Slavomir Popovici din 1968 (imaginea Doru Segal), pornește de la broderiile medievale românești reprezentînd scene ale Plîngerii. Textul filmului ar fi trebuit să fie Prohodul, dar pentru că acesta a fost respins de cenzura momentului, a fost înlocuit cu un altul, poetico-filozofic, pe tema trecerii și a suferinței, creat de Slavomir Popovici și Gabriela Ionescu.  

Filmul începe așa: Era un soare negru, pe un cer străvechi și greșit, sub care s-a-nnegrit frumusețea.

Vă invităm să-l vedeți în aceste zile de Paște. Sărbători cu bine!

Slavomir Popovici (1930-1983) a fost unul dintre cei mai importanți regizori de film documentar din România. De origine sîrbă, s-a născut în 1930 la Vîrșeț, în fosta Iugoslavie, într-o veche familie sîrbească. Rămînînd fără mamă la 6 ani (mama lui, Draghinia, murind la 37 de ani), Slavomir e crescut de bunici. Intră în partidul comunist în adolescență, devenind un fel de copil-minune al mișcării. În 1949, cînd Tito se rupe de ruși, Slavomir trece ilegal granița în România. Aici, însă, se lămurește destul de repede că nu era ceea ce a crezut.

În 1951 intră la Facultatea de Regie, pe care o termină în 1956. Se angajează la Studioul de Film Documentar „Alexandru Sahia“. Primul film pe care-l face este unul neconvențional despre pionieri: inventează o Zi a Nasturilor Bine Cusuți, cărora pionierii le dedică un imn. Împreună cu colegii săi Erich Nussbaum și Ecaterina Oproiu concepe un manifest al filmului documentar, în care cere să se facă filme reale, cu mijloace moderne.

Filmele lui Slavomir Popovici rămîn pînă astăzi și transcend, cele mai multe dintre ele, epoca dominată de cenzură în care au fost realizate (anii ’60-’70).