Un altoi identitar

O discretă ocheadă în breasla scriitorilor mă face să cred că mulțimea pseudonimelor este indiscutabil mult mai mare decît în ograda oricărei alte „surate“. Denominația sub care se ascunde autorul – nom de plume, i-ar zice francezul – este determinată de di-verse motive, unele obiective, ce țin de circumstanțe individuale, iar altele, cele mai multe, ținînd de fantezia creatorului. Cum pe cititor îl interesează precumpănitor subiectul și calitatea scrierii, puțini sînt cei curioși să afle cine se ascunde în spatele unei măști. Dezlegarea enigmelor onomastice nu este prioritară pentru lector, e treaba altora. Cîteodată, însă, apare excepția.

Am luat drept moft auctorial acea tîrzie intercalare a literei „M“ între prenume și nume la E.M. Cioran. De unde această bizară alegere? Prenumele tatălui era Emilian, protopop ortodox, cunoscut în Sibiu și Mărginime, iar decizia fiului, cel puțin pentru mine, rămînea o misterioasă opțiune. 

Am aflat mai tîrziu, nu fără o undă de umor, că Emil, în curioasa „etimologie“ cioraniană, ar fi prenume de frizer, lucru care i-ar fi displăcut. Avînd în vedere că port și eu același prenume și, din cînd în cînd, îmi mai tund și eu (manu propria) rarii „zulufi“ ce amintesc de fosta podoabă capilară, parcă i-aș da dreptate moralistului din Rășinari. Mie, însă, breasla frizerilor nu îmi este antipatică, ba din contra!

Despre proveniența acestui inedit „altoi“ identitar aveam să aflu dintr-un interviu acordat lui Nor-bert Dodille (1996) de către Simone Boué, prietena de-o viață a metecului a-flat într-o continuă răzmeriță cu toți și cu toate. Iată fragmentul: „Il considérait qu’Émile, en français, c’était un prénom de coiffeur. À l’époque, j’avais une amie qui faisait un diplôme en même temps que moi: elle sur E.M. Foster. Cioran fasciné par ces deux initiales, les a adoptées au-ssi pour lui. Cioran a été toujours fasciné par les Anglais, il apprenait l’anglais en lisant Shakespeare ou Shelley“.

O „pățanie“ personală, izvoditoare de posibile zîmbete sau mirabile grimase, mi-a readus în memorie o eroare comisă involuntar: omiterea intercalării unei li-tere –  inițiala prenumelui patern – într-un acronim. Inutil să menționez inter-mi-nabilele glume ale celor din jurul meu generate de nevinovata întîmplare. 

Lucram într-un „service“ specializat în reparații de televizoare dintr-un nordic burg transilvan. Conducerea, grijulie cu clienții, a impus ca pe halatul de lucru al fiecărui tehnician din atelier – erau vreo duzină – să fie inscripționate vizibil inițialele prenumelui și numelui. Asta pentru o mai ușoară identificare de către clientul nemulțumit a celui pe care poate să-l beștelească, să-l înjure sau, mai grav, să-i trîntească vreo lampă în cap – dintre cele defecte, bineînțeles, care, obligatoriu, trebuiau restituite proprietarului aparatului. Cît despre scris în „condica de reclamații“, vizibilă, agățată într-un cui pe perete, nu le prea ardea. „Scrieți, băieți, numai scrieți!“ rămînea un îndemn străin locului.

Doamna D., simpatica și priceputa gazdă la care locuiam, mi-a inscripționat pe buzunarul halatului, cel din stînga, sus, într-o inspirată grafie ce aducea a goblen în miniatură, inițialele eb, scrise cu litere mici, împreună. Cel ce se ascundea sub această stranie silabă eram chiar eu, Emil Belu. 

Într-una din zile, un client glumeț, care vorbea prost românește, se face că se repede la mine să mă muște, simulînd și un straniu lătrat. Apoi, rîzînd cu gura pînă la urechi,  mi-a explicat că în maghiară eb înseamnă cîine. Nu știam! Știam de kutya, cuvînt frecvent afișat drept avertisment pe numeroase porți: Harapós kutya! (Cîinele mușcă!), dar eb nu îmi spunea nimic. Ulterior, dintr-un dicționar am aflat că eb este „un cîine care seamănă cu lupul, animal domestic de vînătoare sau protecție“. Dacă intercalam litera ce semnifica prenumele tatălui meu (egb), așa cum se obișnuia în catalogul de la școală, evitam umoristica întîmplare. 

Oricum, m-am adaptat instantaneu speciei, mai puțin rasei, replicîndu-i simpaticului client cu un căznit și fals mîrîit, posibil al unui jigărit maidanez. Inadecvarea sonoră era motivată: lanțul și cușca îmi lipseau...

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.