„Timpul s-a făcut foarte dens“ – anchetă

Am întrebat șaisprezece scriitori români ce ar citi/reciti în vremurile astea. Nu sînt doar recomandări de lectură, ci mici capsule de viață, în care speranța, neliniștea, incertitudinea și literatura fac casă bună împreună.

● Mircea CĂRTĂRESCU

După estimările cele mai recente ale WHO, vom sta în izolare aproximativ un an. Mulți dintre noi și-au dorit hiper-vacanța asta de cînd se știu: ce șansă ni se dă să citim tot ce n-am putut citi încă, să terminăm Război și pace, În căutarea timpului pierdut sau Omul fără însușiri, să recitim cărțile pe care le iubim cel mai tare, să ajungem la zi cu tot ce se publică acum! Ce paradis al lecturii ne așteaptă! Mi-am făcut și eu un teanc de goodies pe noptieră, cărți mari, grele și ambițioase, dar și romane polițiste, SF, cărți de poezie și eseuri, filozofie și știință.

Dar de cîteva zile-ncoace pățesc același lucru: mă apuc de citit și după zece rînduri pierd șirul. Mă surprind gîndindu-mă la ale mele, ca altădată la concertele prea lungi de muzică clasică. Ce s-o mai dau după deget, n-am stare. Nu pot citi. Pentru mine, măcar, cititul, ca și scrisul, nu e o chestiune de timp, ci de stare a minții și-a trupului meu. Nu pot citi cînd sînt stresat, îngrijorat, nesigur pe ziua de mîine. Poți citi cînd viața e ceva ce nu ți se-ntîmplă ție, dar nu și cînd devine reală, dură, cînd viața te-apucă de gît și te strînge tot mai tare. Nu știm ce vom trăi în săptămînile următoare, nu știm nici ce și cît vom mai putea să citim.

Totuși, nu cedez, citesc în fiecare zi: măcar cele zece rînduri pe care mă pot concentra, și tot e mai mult decît nimic.

● Andreea RĂSUCEANU

Zilele astea citesc Să bați din palme cu o singură mînă, romanul lui Richard Flannagan, l-am luat imediat ce am terminat Moartea unei călăuze pe rîu, una dintre cele mai frumoase cărți cu care m-am întîlnit vreodată. Recitesc, într-o ordine subiectivă, anumite fragmente din romanele Virginiei Woolf, în funcție și de ce cuprind cele cîteva pagini din jurnalul ei, pe care mi le rezerv pentru fiecare seară. Deseori, în momente mai tensionate cînd nu-mi mai găsesc liniștea citind proză, mă întorc la jurnale, senzația de intimitate pe care ți-o dă faptul că auzi vocea cuiva, un scriitor admirat care pare că împărtășește în mod direct ceva cu tine, e neprețuită. Vocea Virginiei are acea inteligență crystal-clear, care pune ordine în lucruri, capacitatea ei de percepție, a lumii și a fenomenelor ei, e enormă, înspăimîntătoare, e ca și cum m-aș plimba aievea prin locuri acum interzise. Ca mulți alții, am revenit la Decameron, dar m-am oprit mai puțin la poveștile fugarilor din calea molimei, și mai mult la definițiile povestirii de acolo, uitasem cît de limpede și exact formulate. Reiau în fiecare seară și cîte o povestire din integrala prozei lui Capote, le găsesc stranii, neliniștitoare, tensionate, excelente exerciții de compoziție pentru cursurile de creative writing.

● T. O. BOBE

Dacă prin „perioada asta“ înțelegem perioada stării de urgență, cînd se presupune că oamenii ar trebui să stea mai mult prin casă, aș spune că singura carte pe care mi-a venit să o recitesc ar fi Decameronul. Și asta numai fiindcă, nu înțeleg de ce, îmi scăpase din vedere cînd mi-am tot făcut planurile de citit și de recitit. Altfel, în perioada asta a vieții mele, sînt destule cele care-mi fac de ceva vreme cu ochiul, pe care le-am tot amînat și dintre care desigur că o să tot amîn unele pînă n-am să le mai citesc sau recitesc niciodată. Ca să mă apropii de limita de semne admisă pentru răspuns, aș zice doar Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, Gargantua și Pantagruel, Băgău, Toți copiii librăresei, Kids are not OK, O odisee, Din pîntecul balenei, Spiritul literaturii științifico-fantastice, Efectul Don Quijote, Spuma zilelor, Sfîrșitul bibliotecii mele, Vechi maeștri și cred că încă vreo cîteva sute.

● Diana BĂDICA

De aproape doi ani, de cînd lucrez de acasă, nu am răcit niciodată și nici nu mi-am făcut vaccinul antigripal. La începutul lui martie, cînd abia se depistaseră cîteva cazuri de coronavirus în România, eu eram în Franța. Urma să plec în Olanda, dar am renunțat la plan, rămînînd însă calmă. Am găsit informații contradictorii despre nevoia de a mă izola, așa că m-am văzut cu trei-patru oameni. Treaba asta nu mă putea atinge, obiectiv vorbind. Mă întorceam dintr-o zonă cu puține îmbolnăviri, unde am mers puțin cu transportul în comun, nu am interacționat cu oameni răciți, avionul a fost aproape gol. Însă, cînd am aflat cît de ușor se răspîndește virusul, încrederea mea s-a evaporat. Așteptînd să treacă cele 14 zile de izolare, m-am întors la psihologie. Acum, pe măsuța de lîngă canapea, am așa: Dopamina (Daniel Z. Lieberman & Michael E. Long), Quiet (Susan Cain), Departe de trunchi (Andrew Solomon), Limbajul uitat (Erich Fromm). Plus eseul Va veni focul (James Baldwin). Sper totuși că nu.

● Radu VANCU

Sînt zile în care timpul s-a făcut foarte dens, aproape insuportabil de dens – cred că asta simțim toți; și, ca de obicei, cel mai eficient solvent al timpului e poezia. Așa că aș vrea să recitesc acum nu atît poezie, cît romane insuportabil de poetice, cu cantități enorme de timp în ele: Scrisorarul lui Șișkin, sau Călătoria diletanților al lui Okudjava, sau The Recognitions al lui William Gaddis. Sau, la urma urmei, întreaga Căutare a timpului pierdut. Cărți cu cantități de timp&frumusețe atît de gigantice în ele, încît gravitația lor e practic infinită – și zilele noastre de singurătate s-ar roti practic lent în jurul centrului acelei cărți, în jurul miezului ei de metale grele&gaz iluminat, ducîndu-ne pe spirale nevăzute înspre Ieșire.

● Tatiana ȚÎBULEAC

Pînă acum izolarea mea a însemnat teme și mîncare. Într-o săptămînă de carantină, am ajuns mai mult la manuale și la cărțile de bucate. Partea bună este că am citit mai des împreună cu copiii și i-am convins să descopere cîteva dintre cărțile pe care le-am iubit în copilărie. În primul rînd – Planeta maimuțelor de Pierre Boulle, care a mers mai greu. Apoi cărțile scrise de Tove Jansen despre Moomini, care au ocupat jumătate din lumea mea de copil timp de mulți ani. Am văzut împreună și cele cîteva filme animate – succes! Am promis la rîndul meu să citesc Materiile întunecate a lui ­Philip ­Pullman. Din cărțile pentru „oameni mari“ vreau să-l termin pe Knausgård, să caut toate cărțile lui Clarice Lispector, care m-a încîntat cu Patimile după G.H. și Ora stelei, și am recitit-o pe Aglaja Veteranyi. Înainte de carantină, dar oricum se numără, l-am descoperit pe Isaac Babel, un scriitor fantastic, pe care l-am trecut imediat în rîndul preferaților. A scris în rusă, dar am înțeles că este tradus și în română. Vi-l recomand. 

● Bogdan RĂILEANU

E greu să faci liste cu cărți în perioada asta. Gîndurile s-au cocoțat pe un val de spaimă. Am căzut în plasa știrilor și a update-urilor la numărul de cazuri. Înainte să înceapă criza asta am vrut totuși să îmi comand Viața secretă a cadavrelor de Mary Roach. Pe urmă aș vrea să termin romanul lui Guillermo Ariaga, Sălbaticul. Îmi place cum scrie Ariaga, dar toată moartea care inundă paginile acestei cărți m-a făcut să o las jos deocamdată și să încep Iarna lui Knausgård. Am auzit lucruri interesante despre Knausgård, sper să fie la înălțimea așteptărilor. E nevoie de ceva mai vesel, totuși. Poate Ilf și Petrov. Vreau să citesc Donna Tart, Sticletele. Poate chiar și Sonia ridică mîna al Laviniei Braniște. La recitiri aș include Will Self, Saramago, Buzzati și Hemingway. Hemingway pare autorul care poate să-mi dea încredere. Și despre asta e vorba acum, despre încredere, într-o vreme a suspiciunii și a inamicilor invizibili.

● Ioana PÂRVULESCU

O vizită la librării, 17 martie 2020. Nu era lume, desigur. Program redus, personal redus. La Humanitas Cișmigiu, pe acum pustiul Bulevard Elisabeta, am dat de Irina Ornea, nepoata fostului nostru coleg de la România literară, Zigu Ornea. Pozitivă și zîmbitoare, ca de-obicei, în ciuda unei crîncene dureri de măsea – da, măseaua te poate durea și în timpul epidemiilor. Am cumpărat Hemingway, Grădina raiului, alegere oportună, aș zice, pentru momentele de recluziune (se poate completa frumos, pentru mai multă siguranță, cu Două eseuri despre Paradis și o încheiere, de Horia-Roman Patapievici), apoi o carte pentru adolescenți de Care Santos (cît de subiectivi putem fi: am lansat-o în chiar locul în care mă aflam!) și Corespondență și Jurnale de Mihail Bulgakov. Nu numai pentru că e unul dintre autorii „mei“, dar și pentru că ajunge să deschizi cartea la întîmplare (sîntem în plin bolșevism, tot o epidemie, la urma urmei) și să dai peste o însemnare de tipul: „În Samara circulă două tramvaie. Pe unul inscripția este Piața Revoluției – închisoare, pe celălalt scrie Piața Sovietică – închisoare“. Alt fragment, de data asta din corespondență oficială: „Am descoperit în presa U.R.S.S., de-a lungul a zece ani de muncă literară, 301 recenzii la scrierile mele. Dintre ele 3 au fost elogioase, 298 – dușmănoase și insultătoare. Ultimele 298 reprezintă oglinda vieții mele de scriitor“. Am trecut apoi pe la Humanitas Kretzulescu, unde am stat de vorbă cu Tina Olea despre situația din librării, mi-am cumpărat cărți în engleză și un extraordinar joc cu decupaje de lemn (nu pentru mine, totuși) și am primit cîteva semne de carte cu frumoase citate despre cărți, din Cioran. Pe unul dintre ele citesc: „O carte trebuie scrisă într-un acces de febră. Altfel nu e contagioasă“. Culmea, cuvîntul e subliniat. Cioran ar fi gustat, cred, acest umor cosmic involuntar al cuvîntului scris.

● Cătălin PAVEL

Aș începe cu ceva ușor – aș răsfoi volumele de planșe din Description de l’Égypte. Măcar cele, parcă, cinci dedicate antichității. Ceea ce au făcut gravorii lui Napoleon e de groază! Apoi aș trece la o ediție a lui Dioscorides după manuscrisul grec de secol VI de la Viena, dar să fie reproduse toate anluminurile, ca să pot să mă uit la ele. Sînt sute de plante și de păsări acolo. (Unele dintre plantele medicinale au nume dacice. Există cîte un exemplar din carte la fiecare plafar.) După asta, în mod confortabil, m-aș uita pe Hortus Malabaricus. Cred că sînt vreo zece volume despre plantele din Indiile olandeze. Guvernatorul Malabarului a scris-o în latină în secolul al XVII-lea, un secol în care era mai liber. Are aproape o mie de gravuri și le-aș răsfoi în măsura posibilului. Aș mai comanda să mi se aducă la nas și Hypnerotomachia Poliphili, o alegorie scrisă de un autor renascentist complet dus cu pluta, îmbuibat cu antichități oculte. Sînt acolo mai mult de o sută de gravuri, iar eu m-aș uita pe ele, multă spiritualitate, săruturi. Pînă sosesc toate astea o să recitesc Colț alb.

● Lavinia BRANIȘTE

Perioada asta nu e cu mult diferită de felul în care îmi duc eu viața în ultima vreme. Mă uit cît disconfort e în jur și mă îngrijorează un pic faptul că eu nu simt diferența. Poate că s-au cronicizat singurătatea și izolarea, eu nu simt cînd se decretează izolare și asta s-ar putea să nu fie tocmai OK.

Citesc mult oricum. Aș putea spune ce am acum pe noptieră. Doi clasici restanți și, de asemenea, tocmai încheiate, două cărți noi, românești.

Așadar, Stupul de Camilo José Cela (Polirom, 2009, traducere din spaniolă de Ioana Zlotescu) și Orbirea de Elias Canetti (Polirom, 2004, traducere din germană de Mihai Isbășescu). Le citesc cu bucurie pe amîndouă, îmi plac. Ambii autori sînt laureați ai Nobelului pentru literatură, Cela în 1989 și Canetti în 1981, aveam impresia că vor fi cărți grele și că va fi un chin să le parcurg, nu știu de ce, probabil din cauza premiului.

Celelalte două sînt apărute la Humanitas anul trecut: Trilogia sexului rătăcitor de Cristina Vremeș, un roman de debut foarte bine scris, și Și se auzeau greierii de Corina Sabău, o carte cu o temă puternică și emoționantă.

● Andrei DÓSA

Cu toate că reacţia mea la pandemie, filtrată prin parametrul consum cultural, spune ceva despre mine, nu aş fi crezut că îmi voi căuta alinarea în lucruri atît de diferite. Începînd cu ziua în care am priceput că starea asta ireală o să se permanentizeze şi că deocamdată nu putem face nimic pentru a ieşi din ea, decît să ne protejăm pe cît posibil, am văzut comedii şi filme light cu adolescenţi, am ascultat The Chemical Brothers şi Death in Vegas şi am continuat să citesc, printre picături, Manual pentru femei de serviciu. Nu-mi vine să las din mînă prozele crude şi frumoase ale Luciei Berlin, care au în ele ceva din naturalismul fotografiilor lui Nan Goldin. Nu-mi doresc să citesc Ciuma lui Camus sau Eseu despre orbire al lui Saramago. În schimb, într‑una dintre serile de autoizolare mi-am adus aminte de cartea lui Andreï Makine, Pe vreme fluviului Amur. Am pus asta pe seama faptului că mintea nu reuşeşte să accepte izolarea. Cît de fascinanţi fuseseră pentru mine, la douăzeci de ani, cei trei adolescenţi dintr-un sătuc siberian! Călătoriile pe tălpici prin taiga pînă la cinema, filmul cu Jean-Paul Belmondo, care i-a hipnotizat pe cei trei şi le-a schimbat vieţile, fluviul Amur şi tigrii siberieni, zăriţi din tren.

● Dan LUNGU

De mult îmi doresc un moment în care să pot recupera din lecturi. Deși nu e ceea ce așteptam, el a venit, iar eu sînt nepregătit. Aș fi vrut să citesc poezie, multă poezie românească din ultimii cincisprezece ani, fiindcă se întîmplă mutații interesante de sensibilitate, iar poezia are acul indicator cel mai fin. Numai că vremurile sînt agitate, iar rafturile mele cu poezie nu au ținut pasul. E timp mai degrabă de recitit. Cărți groase, cu atmosferă puternică, cu focus pe paginile pe care am făcut cîndva notații. Lectura nu poate fi tihnită – fiind cu ochii mereu pe știri și pe intervenții publice –, dar e hrănitoare. Robert Musil, Omul fără însușiri. Mintea e deopotrivă atentă la ce se întîmplă în țară și preocupată de ce va urma. Citesc articole scurte de analiză, cîntăresc argumentele. Este important să ne gîndim la viața de după epidemie, să facem planuri de viitor, să ne construim modele de înțelegere și previziune. Caut textele de analiză aride, cu concepte sofisticate, care nu simplifică excesiv realitatea. Nu cred în cei care știu totul și te lămuresc din două cuvinte. Nuanțele nu doar că umblă la acordurile fine ale înțelegerii, dar ele sînt cele care îți pot reda în mod onest speranța. Din păcate, presa românească e zgîrcită în astfel de analize.

● Radu PARASCHIVESCU

Răspund în logica momentului, nu de dragul jocului. N-aş reciti nimic, absolut nimic. Înghit doar noutăţi, pentru ca, „în eventualitatea puţin probabilă“, să pot pleca dincolo cu un bagaj cît mai mare. Habar n-am dacă e fatalism, calcul sau ambele. Dar aşa procedez. Dacă o să trec de 90 de ani, o să recitesc, după modelul tatălui meu, care la 91 de ani îl reluase pe Plutarh, fiindcă avea mici nelămuriri. Pînă atunci, exclusiv noutăţi. Le am pe birou şi le parcurg. Nu febril, nici tacticos. În ritmul de pînă acum. La ora asta citesc Sărutul pictat al lui Elizabeth Hickey. Urmează De la Golania la #rezist a Ruxandrei Cesereanu şi Memoriile unui trădător de Lupu C. Kostaki. Însă dacă pînă la urmă n-aş avea încotro şi ar trebui să mă joc de-a „cum ar fi dac-ar fi“, nu aş reciti ceva profund, elementar şi ziditor. Nici vorbă. Aş lua din bibliotecă unul dintre zecile de romane ale lui P.G. Wodehouse şi m-aş alimenta cu bună dispoziţie. Amintesc cu ocazia asta că Wodehouse a primit permisiunea să scrie chiar şi în prizonierat. Şi că are două prenume rare: Pelham Grenville.

● Cristina HERMEZIU

M-am dus la mediateca din zona unde locuiesc în Franța, presimțind că bibliotecile se vor închide. Pe noptieră sînt destule necitite – Petru Dumitriu, la Seuil, sau Cioran, ultimele inedite, traduse de Nicolas Cavaillès, la Gallimard. Nici un chef să-l citesc acum pe Cioran – profetul izolării („Datoria unui om singur este să fie și mai singur“, îmi umblă prin cap, ca o vină). Probabil m-am dus la bibliotecă s-o văd pe Sophie, trasă la față, nemachiată, fără mască, înregistrînd cărți la distanță regulamentară, înaintea apocalipsei.

Am luat cărămida impresionantă a scriitoarei poloneze Olga Tokarczuk. Reproduc o parte din titlul care ocupă toată coperta, la Editura Noir sur Blanc: Les livres de Jakob ou Le Grand Voyage à travers sept frontières, cinq langues, trois grandes religions et d’autres moindres. Pe la 1750, într-un burg din Polonia tuturor națiunilor, creștini, evrei, musulmani fac schimb de cărți între ei, așa cum ar face schimb de medicamente.

„Cărțile sînt pur și simplu o problemă de igienă“, scrie la pagina 1015, după abia 30 citite. Fascinantul opus al scriitoarei poloneze e numerotat invers. Ca derularea inversă a unei bombe cu ceas. 

● Filip FLORIAN

Mă îndoiesc că perioadele, oricît de bune sau rele, oricît de luminoase sau sumbre, pot să impună cărți, doar anumite cărți. Cititul e o chestiune personală, o dambla a fiecăruia dintre noi, așa că a-ți lăsa simțurile să aleagă e cea mai sfîntă cale, e un drum sigur către o brumă de plăcere, un dram de tihnă și o minimă împăcare cu ceea ce se întîmplă pe lume. Voi discuta, prin urmare, doar de dorințele mele de acum, fiindcă habar n‑am ce va fi (și cum va fi) peste o lună sau două.

Deocamdată, de-abia aștept să ajung iarăși la Sebald, la Emigranții, care mă așteaptă de ceva vreme. În rest, recunosc, am puține curiozități, mai degrabă mi-e dor de cîteva cărți vechi și mă atrage ideea de-a le citi încă o dată. Și ar fi așa, într-o ordine întîmplătoare: Călătoria diletanților (Bulat Okudjava), O singurătate prea zgomotoasă (Bohumil Hrabal), Dervișul și moartea (Mesa Selimovic), Ciocîrlia (Dezsö Kosztolányi), Pnin (Vladimir Nabokov), Copiii de la miezul nopții (Salman Rushdie) și Deșertul tătarilor (Dino Buzzati).   

● Bogdan COȘA

Cărți pentru copii, povestiri, basme – îmi place să le deschid la întîmplare, să mă uit pe îndelete la ilustrații, o artă peste care am sărit pînă acum (și m-am păcălit); să știu că nu se învîrte ceasul, că nu trebuie să scriu despre ele, să vorbesc despre ele, că pot să le închid, să le pun la loc în raft și să n-am nici o părere.

a consemnat Ana Maria SANDU