Testamentele

33

Cum-necum, am acceptat să merg în Galaad fără să accept vreodată efectiv. Am spus că mă mai gîndesc, dar apoi de dimineaţă toată lumea s‑a comportat ca şi cum aş fi spus da, iar Elijah mi‑a zis că sînt foarte curajoasă şi că voi aduce schimbare şi speranţă pentru mulţi oameni prinşi în capcană; aşa că nu prea mai aveam cum să dau înapoi. Şi‑n orice caz, simţeam că le‑o datorez lui Neil şi lui Melanie şi tuturor celorlalţi morţi. Dacă eram singura persoană pe care aşa‑zisa sursă era dispusă s‑o accepte, atunci trebuia să încerc.

Ada şi Elijah au spus că voiau să mă pregătească cît mai bine în scurtul timp pe care îl aveam la dispoziţie. Au instalat o mică sală de fitness într‑un separeu, un sac de box, o coardă pentru sărit şi o minge medicinală de piele. Garth s‑a ocupat de această parte a antrena­mentului. La început nu vorbea cu mine decît ca să‑mi spună ce o să facem: sărit coarda, antrenament la sacul de box, aruncări cu mingea. Dar după un timp, s‑a mai înmuiat. Mi‑a spus că era din Republica Texas. Că‑şi declaraseră independenţa la începuturile Galaadului, că Galaadului nu‑i convenise; că fusese un război care se terminase cu o remiză şi o graniţă nouă.

Aşa că în prezent Texasul era o ţară oficial neutră şi le interzicea cetăţenilor săi orice acţiuni împotriva Galaadului. Canada era şi ea neutră, mi‑a explicat, dar într‑un mod mai lax. Lax a fost cuvîntul folosit de el, nu de mine, şi mi s‑a părut jignitor pînă cînd a adă­ugat că a spus lax în sensul bun. Aşa că, împreună cu nişte prieteni, venise în Canada să se alăture Brigăzii Lincoln a organizaţiei Zi de Mai, destinată luptăto­rilor străini pentru libertate. Era prea tînăr ca să fi participat efectiv la războiul dintre Galaad şi Texas, nu avea decît şapte ani atunci. Dar cei doi fraţi mai mari ai lui muriseră în război, iar o verişoară fusese capturată şi dusă în Galaad, şi de‑atunci nu mai auziseră nimic de ea.

Am făcut socoteala în cap ca să‑mi dau seama exact cîţi ani avea. Mai mare decît mine, dar nu cu mult. Mă privea ca pe ceva mai mult decît o misiune? Dar de ce iroseam eu timp gîndindu‑mă la asta? Trebuia să mă concentrez pe ce aveam de făcut. 

*

La început mă antrenam de două ori pe zi, timp de două ore, ca să capăt rezistenţă. Garth a zis că nu eram într‑o formă proastă, lucru adevărat, de altfel – fusesem bună la sporturi în liceu, perioadă care acum mi se părea foarte îndepărtată. Apoi mi‑a arătat cum să parez şi să lovesc cu piciorul, cum să lovesc un tip cu genunchiul între picioare şi cum să aplic o lovitură „pe neve“ – întîi faci mîna pumn, îţi pui degetul mare peste a doua articulaţie a mijlociului şi inelarului, apoi loveşti cu braţul bine întins. Pe asta am exersat‑o mult: trebuie să dai tu prima dacă ai ocazia, mi‑a zis, pentru că ai avantajul surprizei.

– Loveşte‑mă, îmi zicea.

Apoi îmi para lovitura şi mă lovea cu pumnul în stomac – nu prea tare, dar suficient de tare cît să simt.

– Încordează‑ţi muşchii, îmi zicea. Vrei să te alegi cu splina ruptă?

Dacă plîngeam – de durere ori de frustrare –, nu se arăta înţelegător, ci dezgustat.

– Vrei să înveţi sau nu? mă apostrofa.

Ada a adus un cap de manechin făcut din plas­tic turnat, cu ochi din gel, iar Garth a încercat să mă înveţe cum să scot ochii cuiva; dar ideea de a storci globi oculari cu degetele mari mi‑a dat fiori. E ca şi cum ai călca pe viermi în picioarele goale.

– Căcat. Asta ar durea foarte tare, am zis. Să le bagi degetele în ochi.

– Trebuie să‑i faci să‑i doară, a spus Garth. Trebuie să vrei să‑i faci să‑i doară. Ei vor vrea să te facă pe tine să te doară, de asta poţi fi sigură.

– Scîrbos, m‑am opus cînd Garth m‑a pus să exer­sez înfiptul degetelor în ochi.

Mi‑i imaginam prea bine, ochii. Ca nişte boabe de struguri decojite.

– Vrei să ţinem un colocviu despre dacă ar trebui să fii moartă sau nu? m‑a întrebat Ada care asista la o şedinţă. Nu e un cap adevărat. Acum, înfige‑le!

– Bleah.

– Cu bleah nu schimbi lumea. Trebuie să te mur­dăreşti pe mîini. Ai şi tu puţin nerv şi curaj. Hai, mai încearcă o dată. Aşa.

Ada nu avea scrupule.

– Nu renunţa. Ai potenţial, mi‑a zis Garth.

– Mersi mult, i‑am replicat.

Am folosit un ton sarcastic, dar vorbeam serios: chiar voiam să creadă că am potenţial. Mă amorezasem de el, fără speranţă, ca un căţeluş. Dar oricîte fante­zii mi‑aş fi făcut, în partea realistă a minţii mele nu vedeam nici un viitor. Odată intrată în Galaad, pro­babil n‑aveam să‑l mai revăd niciodată.

– Cum merge treaba? îl întreba Ada pe Garth în fiecare zi după antrenamentul nostru.

– Mai bine.

– Poate să omoare cu degetele?

– Ajunge ea și‑acolo.

*

Cealaltă parte a programului erau rugăciunile. Ada a încercat să mă înveţe. Se pricepea destul de bine, așa mi se părea. Dar eu eram dezastru.

– De unde ştii cum se face? am întrebat‑o.

– Unde am crescut eu, toată lumea ştia, mi‑a răs­puns.

– Unde?

– În Galaad. Înainte să devină Galaad. Am anti­cipat ce urmează şi am plecat la timp. Mulţi cunoscuţi ai mei n‑au făcut‑o.

– Deci de‑asta lucrezi pentru Zi de Mai? E ceva personal?

– Totul e personal pînă la urmă.

– Dar Elijah? am întrebat. Şi pentru el a fost ceva personal?

– Preda la o facultate de Drept. Era pe o listă. Cineva l‑a avertizat. A trecut graniţa doar cu hainele de pe el. Hai să mai încercăm o dată. Tatăl nostru carele eşti în ceruri, iartă‑mi păcatele şi binecuvîn­tează… Nu te mai hlizi, te rog.

– Scuze. Neil spunea mereu că Dumnezeu e un prieten imaginar şi c‑ai putea la fel de bine să crezi în fututa de Zînă Măseluţă. Numai că nu zicea fututa.

– Trebuie să iei treaba asta în serios pentru că Galaadul o ia sigur. Şi încă ceva: încetează cu înjurăturile.

– Nu înjur aproape deloc, i‑am răspuns.

*

În a doua etapă, mi‑au spus, trebuia să mă îmbrac ca un om al străzii şi să cerşesc undeva unde să mă vadă Perlele. După ce începeau să vorbească cu mine, trebuia să le las să mă convingă să plec cu ele.

– De unde ştiţi că Perlele vor vrea să mă ia cu ele?

– E foarte probabil, a spus Garth. Cu asta se ocupă.

– Nu pot să fiu un om al străzii, nu ştiu să mă prefac.

– Poartă‑te firesc, m‑a sfătuit Ada.

– Ceilalţi oameni ai străzii or să se prindă că sînt o impostoare; dacă mă întreabă cum am ajuns acolo, unde‑mi sînt părinţii, eu ce le răspund?

– Garth va fi cu tine. Va spune că nu prea vorbeşti pentru că eşti traumatizată, mi‑a spus Ada. Că vii dintr‑o familie violentă. Toată lumea va înţelege.

Mi i‑am imaginat pe Neil şi Melanie violenţi. Era ridicol.

– Şi dacă nu mă plac? Ceilalţi oameni ai străzii?

– Ce dacă? mi‑a replicat Ada. Ghinion de neşansă. În viaţă nu vei întîlni doar oameni care te plac.

Ghinion de neşansă? De unde scotea expresiile astea?

– Dar unii dintre ei nu sînt… infractori?

– Vînd droguri, îşi injectează, beau, a spus Ada. Tot tacîmul. Dar te va păzi Garth. Se va da iubitul tău şi se va interpune dacă cineva încearcă să se ia de tine. Va rămîne lîngă tine pînă cînd te iau Perlele cu ele.

– Şi cît va dura?

– Părerea mea că nu mult, mi‑a răspuns Ada. După ce te culeg Perlele, Garth nu va putea merge cu voi. Dar te vor corcoli ca pe un ou. Vei fi încă o Perlă preţioasă în şiragul lor.

– Dar după ce ajungi în Galaad, lucrurile se vor schimba, a spus Elijah. Va trebui să porţi ce‑ţi dau ei să porţi, să ai grijă ce spui şi să fii atentă la obiceiurile lor.

– Însă dacă ştii prea multe de la început, a adăugat Ada, ne vor bănui că te‑am pregătit. Aşa că echilibrul e foarte fin.

M‑am gîndit: oare eram suficient de deşteaptă?

– Nu ştiu dacă sînt în stare.

– Cînd ai îndoieli, fă pe proasta, a spus Ada,

– Aţi mai trimis convertite false acolo?

– Vreo două, mi‑a răspuns Elijah. Cu rezultate diferite. Dar nu se bucurau de protecţia pe care o ai tu.

– Din partea sursei vrei să spui?

Sursa – tot ce‑mi puteam imagina era o persoană cu o pungă pe cap. Cine se afla în spatele ei de fapt? Cu cît aflam mai multe despre ea, cu atît mai bizară mi se părea.

– Aşa pe ghicite, credem că e o Mătuşă, a spus Ada.

Organizaţia Zi de Mai nu ştia mare lucru despre Mătuşi: nu apăreau la ştiri, nici măcar la ştirile din Galaad; Comandanţii dădeau ordinele, făceau legile şi vorbeau public. Mătuşile lucrau în culise. Asta a fost tot ce ne‑au spus la şcoală.

– Se spune că au foarte multă putere, a adăugat Elijah. Dar sînt doar zvonuri. Nu cunoaştem prea multe detalii.

Ada avea fotografii cu ele, dar numai cîteva. Mătuşa Lydia, Mătuşa Elizabeth, Mătuşa Vidala, Mătuşa Helena: aşa‑zisele Fondatoare.

– O şleahtă de harpii, a zis Ada.

– Super, am zis. Se pare că va fi distracţie.

(fragment din Testamentele, traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu, paperback, 648 p., Colecția Musai, Editura ART, 2020)

Mai multe