„Teatrul e arta cea mai perisabilă“ – interviu cu Ion CARAMITRU, directorul TNB

6 septembrie 2021   Regimul artelor și munițiilor

Ion Caramitru rămîne o figură proeminentă în istoria teatrul românesc și, prin asta, în istoria culturii noastre. De parcă n-ar fi fost suficient cît de mare a fost ca actor, Ion Caramitru a fost pe deasupra un creator de instituții, un „constructor“ cultural în toate sensurile. Tot mai puțini oameni lasă în urma lor mai mult decît amintiri. Pe ei ar trebui să-i prețuim mai mult decît pe alții, pe ei ar trebui să-i regretăm mai mult. Ion Caramitru este unul dintre rarisimii ctitori în cultura noastră de azi, tot mai mult populată cu demolatori. Dar despre toate acestea sînt convins că se va scrie și se va vorbi, pentru că realizările lui Ion Caramitru sînt mult prea evidente și mult prea importante, mult prea influente și mult prea valoroase ca să poată fi trecute sub tăcere, minimalizate sau uitate.

Republicăm aici un interviu pe care Ion Caramitru l-a acordat Stelei Giurgeanu în 2016 ca un omagiu pentru acest mare actor shakespearian, cu sentimentul dureros că a plecat dintre noi nu doar unul dintre cei mai avizați cititori ai Dilemei vechi, ci un adevărat prieten al revistei noastre.

În timpul lockdown-ului pandemic din 2020, aflînd că sîntem într-o situație dramatică și că riscam realmente dispariția, mi-a telefonat. Mulți îmi telefonau atunci ca să afle dacă e adevărat că dispărem, să ne plîngă sau să ne încurajeze. Printre puținii care mi-au telefonat ca să-mi întindă o mînă de ajutor a fost Ion Caramitru: „Sever, Dilema este ceva mult prea important pentru cultura noastră ca să dispară. Uite ce-ți propun...“. Și mi-a expus imediat variante de salvare la care se gîndise. În toate se vedea implicat direct. Nu voi uita asta niciodată... Odihnească-se în pace! (Sever Voinescu)

După cum a remarcat Nigel Townson în discursul său, aveţi peste 50 de ani de carieră shakespeariană. Ce înseamnă Anul Shakespeare în România şi ce înseamnă Shakespeare pentru dumneavoastră?

În primul rînd, acest motto „Shakespeare trăieşte“ este o apreciere corectă. Comemorarea a 400 ani de la dispariţia marelui dramaturg este şi o încercare de a-i onora, în fiecare ţară a lumii, pe cei care au servit, în sensul artistic, idealul shakespearian. Pentru mine, Shakespeare reprezintă singurul autor de teatru care a îmbinat savant poezia şi proza, dînd viaţă unor personaje desprinse parcă din realitate şi însoţite de un lirism magic care le face să capete contur direct sub ochii noştri. Ceea ce însă adaugă la comemorarea lui Shakespeare şi aniversarea contemporaneităţii lui este faptul că subiectul lui predilect în operă este omul cu patimile lui. Cum ciclul vieţii omului e mereu acelaşi, cum el mereu se naşte, trăieşte şi moare, cum Shakespeare e mereu interesat să descrie ce-l domină pe om în viaţă, întîlnim mereu în piesele lui ceea ce vedem în jurul nostru, zi de zi. Lupta pentru putere, crima, furtul, lipsa de caracter, trădarea, năravurile ascunse, trezirea la realităţi negre sau naivităţi condamnabile, amorul divin şi altele ne însoţesc mereu. Desigur, aspectele materiale ale lumii noastre sînt altele decît pe vremea lui, dar ce diferenţă este între Richard III de atunci cerînd un cal spre a se salva şi cel de azi, care a cerut un elicopter şi chiar l-a obţinut!? Numai Shakespeare este imbatabil, pentru că Shakespeare este în toate, tot timpul.

În societatea românească vorbim despre actualitatea lui Caragiale, la firul ierbii. Unde poziţionăm actualitatea lui Shakespeare?

În substanţa omului. Personajele lui devin idei, prototipuri umane. Pe Romeo şi Julieta are grijă să-i omoare tineri pentru a întreţine vie surpriza cerească, dragostea fulgerătoare, iubirea adolescentină care este un miracol al vieţii, irepetabil şi divin. Bătrîni şi obosiţi, Romeo şi Julieta nu mai sînt Romeo şi Julieta, ei nu au voie să îmbătrînească. Romeo şi Julieta este o piesă fără „va urma“. Hamlet reprezintă prototipul „conducătorului dorit“, dorit şi aşteptat de o ţară îngenuncheată de o dictatură feroce, avînd crima drept filozofie. Ne aflăm în faţa unui ideal de neatins. Este Hamlet, omul nobil, şcolit în spirit umanist, romantic şi generos, lăsat să conducă o ţară, un popor? Mă îndoiesc amarnic. Priviţi în jur şi veţi fi convinşi că nu. Nici ieri, nici azi. Şi Hamlet trebuie să moară. Regele Lear este „prostia“ la vîrsta senectuţii. Hotărăşte să-şi împartă averea copiilor, însă naivitatea lui îl duce la moarte, fiindcă uită că dorinţa puterii, banii şi caracterul apucător al omului apar, cînd nu te aştepti, şi în cel mai sfînt lăcaş al vieţii – în familie. În cîte ziare nu citim azi despre asemenea drame şi tragedii familiale?

Sînteţi Ambasador Shakespeare şi pentru că aţi fost un susţinător al culturii britanice în România. De ce cultura britanică într-o ţară francofonă?

Cred că cea mai frumoasă limbă de teatru este engleza. Nu doar pentru că Shakespeare a scris în engleză, ci şi pentru că sonoritatea, muzicalitatea şi alternanţa de consoane şi vocale ale acestei limbi se potrivesc minunat teatrului.

Conform topului realizat de revista Times, un top întocmit de către mari oameni de teatru din Marea Britanie, vă situaţi printre cei mai buni zece actori din lume care au interpretat rolul Hamlet…

Această apreciere se datorează şi faptului că am făcut parte dintre puţinii norocoşi care au putut juca Hamlet, în româneşte, în Marea Britanie. Dar englezii nu l-au văzut pe Vîsoţki, de exemplu, sau pe alţi mari interpreţi ai acestui rol din ţări oprimate. Pot spune, păstrînd proporţiile, că am fost norocos că spectacolul meu, în regia lui Alexandru Tocilescu şi scenografia lui Dan Jitianu, a fost văzut de cine trebuie şi cînd trebuie şi nu oriunde, ci chiar în ţara lui Shakespeare. Evident că mă simt mişcat şi onorat de aceasta apreciere, numai că… vorbim la trecut. Tot ce ţine de trecut în arta teatrului e amintire. Prezentul e determinant. Teatrul e arta cea mai perisabilă.

Am jucat mult Shakespeare, mi-am dat licenţa cu Hamlet la absolvirea şcolii, apoi am jucat pe Octavius în Iulius Cezar, pe Feste, bufonul din A douăsprezecea noapte şi iar pe Hamlet din 1985 pînă în 1992 la Bulandra, pe Romeo, Edward III, Macbeth şi acum pe Prospero la Naţional, pe Pericle la Odeon… Am montat Neguţătorul din Veneţia şi Othello în Japonia şi i-am purtat peste tot în Europa şi în România. Şi nu cred că pot să mă opresc aici…

Ce aţi învăţat de la Shakespeare?

Totul. Shakespeare este şcoala cea mai bună, cea mai sănătoasă şi pentru actori, şi pentru oricine. Oameni, fapte, cruciade, iubiri fatale, abisuri filozofice, poezie, proză, muzică, replici scăpărătoare şi personaje vii, adevărate, rupte parcă din real, îţi dau sentimentul că nu poţi părăsi încă banca de şcolar sau aula de student. Pentru rolul lui Prospero l-am luat drept prototip pe Einstein şi cred că n-am greşit. De ce? Gîndiţi-vă! Prospero, în criză, anunţă sfîrşitul lumii şi-l justifică. Einstein, din laborator, de asemenea. Prospero declanşează furtuni şi controlează forţele naturii, Einstein oferă lumii formula magică a energiei în mişcare. Nu‑i simţiţi aproape, lipiţi, parcă, de acelaşi ideal, al cercetării fără de sfirşit?

„Lumea este o grădină ce creşte neplivită“ sau „Vremurile şi-au ieşit din matcă“? Dintre aceste două replici, care vi se pare mai potrivită pentru societatea românească de azi?

Şi-şi! Şi aş mai spune, tot ca Hamlet: „Cît de searbăd, rînced, veşted şi zadarnic e rostul întregii lumi în ochii mei“! Priviţi în jur. Ce stare pe loc, ce stagnare, ce tranziţie fără de sfîrşit! Comunismul e în noi, trăieşte încă în noi aşa cum noi trăim încă în blocurile lui Ceauşescu pentru încă o sută de ani, probabil. Politic şi social, trăim într-o stare de prostraţie, de băltire, fără ca cineva să sape niște şanţuri în care să se scurgă mizeria, mizeria din sistem.

Aţi jucat Shakespeare şi în engleză, dar şi în româneşte. Cum îl simţiţi, cum îl interiorizaţi mai bine?

Vă voi spune o poveste în legătură cu aceasta întrebare. Mai demult, adică în 1988, o mare regizoare din Anglia, Deborah Warner, văzînd Hamlet la Bucureşti, a spus că i-a plăcut foarte mult… şi traducerea. Adică, a mai spus ea, voi aveţi privilegiul de a-l juca tradus pe Shakespeare, noi n-avem decît alternativa originalului. Se referea, sînt sigur, nu la „trădarea traducerii“, ci la şansa îmbunătăţirii ei în limbaj contemporan. Lumea a întrebat-o atunci, cu uimire, dacă ştie româneşte. Nu ştia o boabă, dar reacţiile publicului la anumite pasaje i s-au părut atît de surprinzătoare încît „Mi-am dat seama“ – a mai zis ea, destul de serios – „că Shakespeare e, de fapt, şi autor român“. Şi al lumii întregi, aş zice eu.

a consemnat Stela GIURGEANU

Mai multe