Sîmburele îndoielii
Pentru cei născuți în spatele vechii Cortine de Fier părea un adevăr de necontestat că tot ce se spune în presa oficială e minciună, așa încît tendința lor de a se îndoi de actualele teorii la modă în mass-media din Occident e cu atît mai naturală. Pentru occidentali, dimpotrivă, tendința era de a crede și nu cerceta nimic din discursul oficial, avînd oarecum înscrisă în ADN această încredere oarbă în tot ce li se spune.
Pentru tineretul născut în Răsărit după prăbușirea regimurilor marxiste răsăritene, lucrurile stau la fel. Adică tot ce spune presa neomarxistă dominantă ține de domeniul evidenței. La fel și pentru tineretul născut în țările apusene, care în mod conștient sau inconștient contribuie activ la apusul civilizației occidentale.
Alimentați de diverși factori de opinie de pe Internet ori din presă, aceștia se iau ca oile – vorba vine, pentru că nu vreau să insult bietele animale, pentru care am chiar simpatie – după unele adolescente isterice care, după ce și-au șantajat cu succes propriii părinți, au trecut acum la invective la scenă deschisă împotriva liderilor mondiali, inclusiv de la tribuna Adunării Generale a ONU. Sub stindardul maniheist al schimbărilor climatice, o iau orbește pe drumul pierzaniei, în timp ce observatorii sceptici sau conservatori care mai îndrăznesc să protesteze sînt reduși la tăcere fără scrupule.
Tirania diverselor minorități împotriva majorității mult prea tăcute și pasive se manifestă din ce în ce mai intolerant la adresa disidenților. Îndoiala devine păcat capital.
Citeam recent indignat un articol dintr-o publicație occidentală extrem de bine văzută în cercurile Puterii de la Bruxelles despre un biet primar de undeva din Polonia, care îndrăznise, culmea tupeului, să afișeze cele zece porunci în școli, în sălile de clasă, și care încă nu fusese pedepsit. Evident, din cauza actualului regim așa-zis extremist de la Varșovia. Faptul că e vorba de îndemnuri care țin în primul rînd de bun-simț pare să nu mai aibă nici o importanță.
Toma Necredinciosul s-a îndoit de cel puțin două ori de spusele sau faptele lui Iisus. Cuvîntul utilizat în română e, de fapt, nefericit, Sfîntul Toma nefiind chiar necredincios, ci un credincios bîntuit de îndoieli. Doubting Thomas din engleză redă mult mai bine calitatea sau păcatul de care suferea. Situația cea mai cunoscută e momentul în care se îndoiește de învierea din morți și insistă literalmente să pună degetul pe rană, ilustrat chirurgical și într-un tablou de Caravaggio, printre multe alte reprezentări picturale sau sculpturale ale incredulității ori scepticismului apostolului respectiv.
În diverse limbi, îndoiala e prezentată cu conotații mai degrabă negative. Se vorbește de umbra îndoielii, de parcă soarele ucigător al convingerilor absolute n‑ar avea și el ceva de cîștigat de pe urma celei mai mici umbre de îndoială.
Apostolii contemporani ai apocalipsei climatice nu au îndoieli. Ei se consideră, cu aroganță supremă, deținători ai adevărului absolut. Pe mine, unul, mă cutremură. Mă înspăimîntă și, în egală măsură, mă dezgustă lumea în care am ajuns să trăim. Încerc cît mai mult să mă refugiez în lumi paralele, în universuri imaginare la care încă mai am acces, într-o mai mică sau mai mare măsură. Să mă bucur de cîteva momente de liniște în Domul din Milano sau în cel din Florența, pînă cînd nu dispar și ele în fum, precum Catedrala Notre Dame. Să admir, într-o liniște relativă, picturi celebre în palate sau biserici definitorii pentru civilizația occidentală, înainte ca și ele să fie transformate în discoteci, restaurante ori centre multiculturale, după cum se întîmplă, din păcate, tot mai des în Europa Occidentală.
Speranțele pe care le mai aveam legate de România se dovedesc și ele iluzorii, avînd în vedere elanul, demn de o cauză mai nobilă, cu care tinerii și intelectualii, indiferent de vîrstă, care ar trebui să o apere de acest tăvălug devastator se lasă și ei duși de val, punînd activ umărul la acest efort distructiv, totul sub lozinca pretinsei salvări a planetei. Dacă ar fi să ne luăm după ei, ar trebui să distrugem omenirea ca să salvăm planeta. Dar pentru cine și pentru ce să o mai salvăm, iată întrebări periculoase, chiar subversive. Pentru că în ele se ascunde sîmburele îndoielii.
Alcor C. Crișan este avocat din exil al cauzelor pierdute.
Foto: wikimedia commons