„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE

Mario Martone este regizor de teatru, cinema și operă. A creat compania de teatru Falso Movimento în anii ’80 și a fondat, împreună cu Toni Servillo, Compania Teatri Uniti, prin care a realizat primele sale filme independente. Mai tîrziu, a devenit directorul teatrelor din Roma și Torino. Mario Martone a realizat două filme plasate în secolul al XIX-lea care au atras milioane de spectatori, a pus în scenă opere în cele mai mari teatre din lume și a continuat să experimenteze limbajele artistice. În timpul pandemiei, el a adaptat pentru televiziune Bărbierul din Sevilla și Traviata. Filmul Nostalgia, proiectat în premieră la evenimentul Les Films de Cannes à Bucarest, redă povestea  lui Felice Lasco (Pierfrancesco Favino) care, după patru decenii de absență, se întoarce în oraşul natal Napoli. Protagonistul redescoperă locurile copilăriei, legile nescrise ale oraşului şi un trecut care încă îl bîntuie.

Ați filmat în Napoli trei filme. Nostalgia, cel mai recent titlu proiectat la București în premieră și în prezența dumneavoastră, s-a bucurat de un mare succes. Cum s-a modificat  orașul natal de-a lungul timpului? Dar cartierul Rione Sanità?

M-am născut în Napoli, e orașul copilăriei și al adolescenței mele și locul pe care îl știu cel mai bine din lume. E ceva organic să lucrez cu amintirile mele și, în același timp, Napoli e un oraș fabulos, mediteraneean, european și foarte special. Doar că eu nu îl văd astfel, ci ca pe un oraș care ar putea fi situat oriunde, încerc să nu privesc doar excepționalitatea napolitană, ci să observ dimensiunea umană a locului, oamenii pe care îi cunosc, binele și răul care se amestecă pe străzi, amintirile, mirosurile, aromele orașului.

Ați introdus în scenariu și  elemente autobiografice?

Nu în mod direct, dar în fiecare din filmele mele există și o componentă autobiografică, în povestea lui Felice nu e nimic care să aibă de-a face cu viața mea, dar mă recunosc în felul său de a vedea și de a înfrunta lucrurile.

Ați respectat întocmai firul epic al romanului omonim scris de Ermanno Rea sau ați optat pentru o adaptare liberă a textului?

Am respectat în sensul în care eu, cînd îmi propun să fac un film după un roman, îmi propun să respect acel roman. Și aici, „a traduce înseamnă a trăda”, și a trebuit să regîndesc în mod cinematografic textul. De cîțiva ani scriu scenariile împreună cu soția mea Hyppolita de Mayo. A fost o întîlnire foarte importantă în viața mea, nu doar din punct de vedere uman, ci și artistic. Am scris împreună multe scenarii, am început cu filmul despre Leopardi (2014, nota red.), iar la Nostalgia am reorganizat împreună cartea.

Ermanno Rea nu a fost atît romancier, ci mai degrabă jurnalist și eseist, iar Nostalgia, cartea apărută în 2016, e plină de digresiuni sociologice și antropologice. Aș adăuga că atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.

Care e filmul dumneavoastră preferat inspirat de un roman?

Îmi plac toate filmele lui Stanley Kubrick.

Nostalgia cuprinde o serie de flashback-uri filmate în alb-negru care redau amintirile protagonistului Felice Lasco. Cum lucrează memoria asupra personajului și ce rol are în arhitectura scenariului?

Memoria crește progresiv în film și, ca și cum s-ar săpa, la început avem un teren pe care personajul merge, apoi la un moment dat e ca și cum ar apărea o sapă pe care o folosește și, pe măsură ce avansează, ajunge să sape tot mai adînc. Memoria funcționează uneori așa, dar cîteodată îți amintești tîrziu de unele lucruri, cîteodată prea tîrziu. Ce mă impresionează pe mine sînt bătrînii care își pierd memoria „cea mai recentă”, dar o cîștigă pe cea îndepărtată. Relația noastră cu memoria și cu nostalgia este ca o relație cu o țare străină pe care am lăsat-o în urmă. Uneori regăsim lucruri, alteori nu. Faulkner a mers mult pe ideea asta, nu?

Nostalgia este un anti-titlu căci Felice Lasco, deși e realizat în carieră și are o soție frumoasă în Cairo, vrea să revină definitiv în Napoli. Ce îl face să se cufunde în abisul amintirilor neplăcute din trecut? 

Acesta este misterul cărții lui Ermanno Rea, deși, la început, motivul revenirii lui Felice este mama bolnavă care își așteaptă sfîrșitul. După moartea mamei, Felice ar fi trebuit să plece din casa copilăriei care oricum nu mai exista. În schimb, el rămîne și cred că una din cauze este senzația de vină pe care o are față de prietenul lui Oreste. Vrea să-și regleze conturile cu el. Dar și după ce îl întîlnește pe Oreste și are loc prima confruntare, Felice cumpără o casă, vrea cu adevărat să se întoarcă cu soția lui acasă, la Napoli. El rămîne prizonierul memoriei, însă legătura lui cu rădăcinile puternice ale familiei reprezintă un lucru frumos.

Există în film destule similitudini între cartierul Sanità și Purgatoriul lui Dante. Cum ați gîndit această paralelă?

Chiar preotul catolic din film e un fel de Virgiliu care îl călăuzește pe Dante, care ar putea fi Felice. Personaj solar, preotul e o călăuză, ca să facem și legătura cu filmul Călăuza al lui Tarkovski. Felice nu ar putea să reintre în cartierul sumbru Sanità fără un ajutor, iar purgatoriul de care vorbiți este evident și datorită personajelor reale pe care le-am creat, filmînd străzile exact așa cum sînt ele, de aici vine și latura documentară a poveștii, foarte fidelă romanului. Textul lui Rea nu este doar ficțiune, dar e și un foarte bun eseu sociologic despre cartierul napolitan. Dimensiunea socială, extrem de prezentă în film, e una din formele de exprimare a fidelității față de textul original.

În pandemie ați montat opera Bărbierul din Sevilla la televiziunea italiană. Cum faceți trecerea de la regie de operă la cea de cinema?

Sînt lucruri foarte diferite, în mod cert, nu știu, cred că dintr-un anumit punct de vedere este chiar mai dificil să fac regie de operă. Soliștii au niște limite tehnice, să le spunem așa, nu le pot cere să cînte întinși pe jos și să aibă și ochii închiși, să spunem așa. Chiar dacă mărturisesc că eu am făcut asta la un moment dat. Îmi place mult să fac regie de operă, deși am făcut asta destul de tîrziu, și am învățat care sînt regulile jocului. Și cinematograful e un joc cu reguli.

La ce lucrați acum?

La un film după o carte extraordinară scrisă de o scriitoare pe care însă nimeni nu o publică deocamdată. E povestea unei scriitoare care, dintr-un fel de răzvrătire, fură niște bijuterii din casa unei prietene și ajunge la închisoare. Povestea redă relațiile pe care protagonistele le dezvoltă în acea închisoare. Cartea se inspiră din viața unei scrtiitoare reale, Goliarda Sapienza.

Și unde veți filma de data asta?

La Roma.

interviu  realizat de Roxana CĂLINESCU