Seducătoarea atracție a autoritarismului (fragment)
Monarhie, tiranie, oligarhie, democrație – toate aceste moduri de organizare a societăților le erau familiare lui Platon și Aristotel în urmă cu peste două mii de ani. Statul monopartid iliberal, care se găsește actualmente pretutindeni în lume – de exemplu în China, Venezuela, Zimbabwe –, a fost creat însă pentru prima dată de Lenin în Rusia, începînd din 1917. În manualul de științe politice al viitorului, fondatorul Uniunii Sovietice va fi amintit cu siguranță nu doar pentru convingerile sale marxiste, ci și ca inventatorul acestei forme durabile de organizare politică. Este modelul pe care‑l folosesc actualmente mulți autocrați din lume.
Spre deosebire de marxism, statul monopartid iliberal nu este o filosofie. Este un mecanism de păstrare a puterii și funcționează netulburat alături de multe alte ideologii. Funcționează deoarece definește clar cine ajunge să facă parte din elită – elita politică, elita culturală, elita financiară. În monarhiile Franței și Rusiei prerevoluționare, dreptul de a conduce era acordat aristocrației, care se definea prin coduri rigide ale descendenței și prin etichetă. În democrațiile occidentale moderne, dreptul de a conduce e garantat, cel puțin teoretic, de diferitele forme de competiție: campanii electorale și vot, teste meritocratice care stabilesc accesul la învățămîntul superior și serviciul public, piețe libere. Ierarhiile sociale de modă veche fac de obicei parte din acest melanj, dar în Marea Britanie, America, Franța moderne și, pînă recent, în Polonia, majoritatea considera că modul cel mai just și eficient de distribuire a puterii este competiția democratică. Ar trebui să conducă, de fapt, cei mai atrăgători și mai competenți politicieni. În instituțiile statului – judecătorească, serviciu public – ar trebui să fie angajați oameni calificați. Concursurile ar trebui să aibă loc într‑un cadru care oferă șanse egale tuturor, pentru a garanta un rezultat corect.
Statul monopartid al lui Lenin se baza pe alte valori. Lenin a răsturnat ordinea aristocratică, dar nu a înlocuit‑o cu un model competitiv. Statul monopartid bolșevic nu era doar nedemocratic, era și anticompetitiv, și antimeritocratic. Locurile din universități, slujbele din domeniul drepturilor civile și rolurile din guvern și industrie nu ajungeau la cei mai harnici sau la cei mai capabili, ci la cei mai loiali. Indivizii nu avansau datorită talentului sau priceperii lor, ci pentru că erau dispuși să se conformeze regulilor partidului. Deși acele reguli erau diferite în momente diferite, erau consecvente în anumite privințe. De obicei excludeau fosta elită conducătoare și pe copiii acesteia, precum și grupurile etnice suspecte. Favorizau copiii clasei muncitoare și mai ales pe oamenii care declarau cu voce tare credința în partid, care participau la ședințele de partid, care participau la manifestările publice de entuziasm. Hannah Arendt remarca atractivitatea autoritarismului pentru oamenii care aveau resentimente sau se simțeau niște ratați în anii 1940, cînd scria că cel mai rău tip de partid monopartid „înlocuiește în mod invariabil toate talentele de primă mînă, indiferent de simpatiile lor, cu acei trăsniți și proști a căror lipsă de inteligență și de creativitate este în continuare cea mai bună garanție a loialității lor“ .
Parodierea instituțiilor competitive ale „democrației burgheze“ și ale capitalismului pusă în scenă de extrema stîngă, cinismul ei în legătură cu posibilitatea ca mass‑media, serviciul public sau cel judiciar să fie obiective au avut de multă vreme și o versiune de dreapta. Germania lui Hitler este exemplul care se dă de obicei. Dar sînt multe altele, de la Spania lui Franco la Chile al lui Pinochet. Apartheidul din Africa de Sud era de facto un stat monopartid care și‑a corupt presa și sistemul judiciar pentru a‑i exclude pe negri din viața politică și pentru a promova interesele populației afrikaaner – albii sud‑africani descinzînd în principal din coloniști olandezi care nu reușiseră în economia capitalistă creată de Imperiul Britanic.
Este adevărat că existau și alte partide în apartheidul sud‑african. Dar un stat monopartid nu este neapărat un stat în care nu există partide de opoziție. Deși Partidul Comunist al lui Lenin și Partidul Nazist al lui Hitler și‑au arestat și ucis adversarii politici, există o mulțime de exemple de state monopartide, chiar state monopartide vicioase, care au permis opoziția limitată, chiar dacă numai pentru imagine. Între 1945 și 1989, multe dintre partidele comuniste din Europa de Est au permis existența opoziției – partide ale țăranilor, pseudocreștin-democrate sau, în cazul Poloniei, un mic partid catolic – care să joace roluri în stat, în „parlamentele“ fraudate sau în viața publică. În ultimele decenii au fost multe exemple, de la Tunisia lui Ben Ali la Venezuela lui Hugo Chávez, state monopartide de facto care au controlat instituțiile de stat și au limitat libertatea de asociere și libertatea cuvîntului, dar care au permis existența unei urme de opoziție, atîta timp cît aceasta nu punea în pericol partidul aflat la guvernare.
Această formă de dictatură blîndă nu necesită violență în masă pentru a rămîne la putere. În schimb, se bazează pe cadre ale elitei care conduc birocrația, televiziunea și presa de stat, instanțele de judecată și, în unele țări, companiile de stat. Acești funcționari ai vremurilor moderne își înțeleg rolul, care este de a‑i apăra pe conducători indiferent cît de incorecte ar fi afirmațiile lor, cît de mare ar fi corupția lor și cît de dezastruos impactul lor asupra oamenilor obișnuiți și asupra instituțiilor. În schimb, acești funcționari știu că vor fi recompensați și promovați. Apropiații conducătorului de partid pot deveni foarte bogați, primind contracte lucrative sau posturi în consiliile de conducere ale companiilor de stat fără a fi nevoiți să concureze pentru ele. Alții pot conta pe salarii guvernamentale și pe imunitate față de acuzațiile de corupție și de incompetență. Oricît de proaste ar fi rezultatele muncii lor, nu‑și vor pierde slujbele.
Monopartide iliberale
În întreaga lume există multe versiuni de state monopartide iliberale, de la Rusia lui Vladimir Putin la Filipinele lui Rodrigo Duterte. În Europa există multe partide potențial iliberale, dintre care unele au făcut parte din coaliții guvernamentale, de exemplu în Italia și în Austria. Dar în timp ce scriu acestea, doar două asemenea partide iliberale au monopol asupra puterii: Lege și Justiție în Polonia și Fidesz al lui Viktor Orbán în Ungaria. Ambele au făcut pași mari spre distrugerea instituțiilor independente și ambele i‑au copleșit, în consecință, cu beneficii pe membrii partidelor lor. Lege și Justiție nu doar că a schimbat legea funcționarilor publici, simplificînd demiterea profesioniștilor și angajarea oamenilor din partid, ci i‑a și demis pe conducătorii unor companii de stat poloneze. Oameni cu experiență, care conduceau companii mari, au fost înlocuiți de membri de partid, precum și de prietenii și rudele acestora.
Puteți denumi în multe feluri acest gen de lucruri: nepotism, acaparare a statului, corupție. Dar dacă vreți, îl puteți descrie și în termeni pozitivi: reprezintă sfîrșitul odioaselor noțiuni de meritocrație, competiție politică și piață liberă, principii care, prin definiție, nu i‑au avantajat niciodată pe cei cu mai puțin succes. Un sistem fraudat și necompetitiv sună rău dacă vreți să trăiți într‑o societate condusă de cei dotați și talentați. Dar dacă acesta nu e principalul dumneavoastră interes, ce e rău în asta?
Dacă credeți, la fel cum cred acum mulți dintre vechii mei prieteni, că Poloniei îi va fi mai bine dacă e condusă de oameni care proclamă sus și tare un anumit gen de patriotism, care sînt loiali președintelui de partid, care repetă cuvintele lui Kaczynski, un „nou fel de polonez“ – atunci un stat monopartid este, de fapt, mai drept decît o democrație competitivă. De ce ar trebui să li se permită diferitelor partide să concureze pe un teren de joc care oferă șanse egale dacă numai unul dintre acestea merită să conducă? De ce să li se permită firmelor să concureze pe o piață liberă dacă numai unele dintre ele sînt loiale partidului și, prin urmare, merită cu adevărat să fie bogate?
Acest impuls este subliniat, în Polonia, în Ungaria și în multe alte țări foste comuniste, de sentimentul larg răspîndit că regulile concurenței sînt viciate deoarece reformele din anii 1990 – cînd privatizarea în masă și impunerea regulilor pieței libere au transformat economiile – au permis unui număr prea mare de foști comuniști să‑și recicleze puterea politică în putere economică. Atît Orbán, cît și Kaczynski își cataloghează adesea oponenții drept „comuniști“ și ajung chiar să cîștige simpatii în străinătate procedînd astfel. În cazul lui Orbán, principalii lui adversari, cel puțin în prima parte a carierei, erau cu adevărat foștii comuniști, redenumiți „socialiști“, astfel încît această descriere să aibă impact.
Dar în ambele țări acest apel la „anticomunism“, care părea atît de important în urmă cu un sfert de secol, pare un pretext subțire și superficial acum. Deoarece, cel puțin din 2005, Polonia a fost condusă doar de președinți și de prim‑miniștri ale căror biografii politice începeau cu mișcarea anticomunistă Solidaritatea. Principalii rivali ai lui Kaczynski sînt liberalii de centru‑dreapta, nu din partea stîngă a eșichierului politic. Nici în Polonia nu există vreun monopol de afaceri puternic ex-comunist – cel puțin nu la nivel național, o mulțime de oameni făcînd bani fără să aibă legături politice deosebite, iar Orbán angajează cu regularitate foști comuniști în posturi înalte. „Anticomunismul“ ambelor guverne este o altă formă de ipocrizie.
Anne Applebaum (n. 1964) este jurnalistă la The Atlantic și predă istorie la Johns Hopkins University School for Advanced International Studies. Volumul său Gulagul: o istorie (2003) a fost premiat cu Pulitzer. Cartea Amurgul Democrației. Seducătoarea atracție a autoritarismului se află în curs de apariție la Editura Litera.
traducere de Cora RADULIAN