„Să vezi și prin ochii unui scriitor locurile prin care treci zilnic“ – interviu cu Corina CIOCÂRLIE și Andreea RĂSUCEANU

Două autoare și un Dicționar de locuri literare bucureștene, apărut de curînd la Editura Humanitas. Un oraș ficțional și real deopotrivă, pe care Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu l‑au cartografiat în acest volum. Am vorbit cu ele despre această călătorie fascinantă, care ar putea să împrietenească pe oricine cu Bucureștiul de ieri și de azi.

De unde a pornit această călătorie „ficțională“ bucureșteană?

Corina CIOCÂRLIE: De la faptul că ne interesau, pe amîndouă, geografia literară, în general, şi Bucureştiul interbelic, în special. Ştiam că va fi o plăcere să hoinărim pe strada Plantelor, pe bulevardul Elisabeta ori prin Cişmigiu, pe urmele lui Nory Baldovin, ale Daniei ori ale lui Pantazi. Mai puţin previzibil a fost că Andreea o să facă o pasiune pentru mahalalele Bucureştiului, începînd cu Groapa lui Ouatu, iar eu pentru fabrica de bere Luther şi depoul de tramvaie Bonaparte.

Cît de mult a contat experiența voastră anterioară de scriitoare și iubitoare de București?

Andreea RĂSUCEANU: A contat în măsura în care aveam deja un punct de plecare în cercetarea noastră, un nucleu de locuri, o imagine a Bucureștiului literar, în mare, pe care trebuia să o completăm: am pornit într-adevăr de la Bucureștiul interbelic, dar și de la cel al secolului al XIX-lea, sau de la cel contemporan, despre care eu mai scrisesem deja. Am avut acum ocazia fie să aprofundez lucrurile, fie să-mi întregesc imaginea despre un loc bucureștean sau altul: scriind despre Mîntuleasa, m-am întors și la Mateiu I. Caragiale, de pildă, despre care nu știu cîtă lume își mai amintește că plasează acolo „posomorîta locuință“ a unchiului Iorgu, pe care o va moșteni Pantazi. De asemenea, am vorbit de data asta pe larg, dedicînd cîte un articol fiecărui scriitor, despre una dintre „adresele mitice“ cărtăresciene, strada Maica Domnului din Orbitor, dar și din Solenoid, sau despre Gara de Est din nuvela omonimă a Gabrielei Adameșteanu.

Cum v-ați făcut traseul? Vorbesc despre selecția autorilor/cărților și a locurilor. Și cît ați lucrat la acest proiect?

C. C.: Aproape trei ani. Dar am mai fi lucrat încă pe-atît dacă am fi putut păstra tot ce notaserăm iniţial, sau măcar jumătate… Am procedat mai întîi prin acumulare/inventariere – aşa am ajuns la aproape două mii de locuri – şi apoi prin eliminare/selecţie – aşa am rămas cu 167. Au rezultat o serie de noduri romaneşti în jurul cărora s-au ţesut poveşti mai scurte sau mai lungi. Şi pentru că ne-am dorit ca cititorul să se poată plimba prin oraş cu dicţionarul în mînă, pe urmele personajelor, am imaginat – graţie talentului de desenator al lui Rareş Ionaşcu – un mic atlas cu 11 hărţi pe care am distribuit adresele reale sau fictive.

Dacă ar fi să descrieți orașul acum, după ce ați citit și recitit sute de texte literare, care se întîmplă sau vorbesc despre el, cum l-ați descrie?

C. C.: Dintre zecile, sutele de romane care descriu Bucureştiul de ieri şi de azi – apropo, n-am dat nicăieri peste vreo viziune futuristă, orwelliană, a oraşului de mîine –, două mi se par esenţiale: Bietul Ioanide şi Solenoid. Probabil pentru că şi unul, şi altul subliniază, în stiluri şi din unghiuri total diferite, un fenomen tulburător: absenţa unui reper, a unui monument fundamental în jurul căruia să pivoteze oraşul, precum Domul din Milano ori Luvrul la Paris. „Nu-mi pasă ce va fi“, explică Ioanide cui vrea să-l asculte, dar „anume puncte trebuie curăţate, şi pe ele înălţate edificii cardinale, indiferent ce destinaţie li s-ar da ulterior“. Naratorul Solenoidului îi dă dreptate, văzînd Bucureştiul ba ca pe „un animal extraplat, un calcan lipit de fundul mării“, ba ca pe „un mare labirint în stare de avansată ruină“. În compensaţie, Ioanide propune o viziune piranesiană a Căii Victoriei – cu foruri circulare şi statui ecvestre – pe post de coloană vertebrală a oraşului, iar alter ego-ul lui Mircea Cărtărescu distribuie şase solenoizi în subteranele a şase dintre cartierele Bucureştiului, oferindu-i astfel o geometrie şi o temelie: „Fiindcă mi-a fost clară de mult simetria şi coerenţa lor în spaţiul putrid al marelui oraş“.

Spuneați că acest dicționar pare să fie „cartea cea mai de succes“ de pînă acum la care ați lucrat. De ce credeți?

A. R.: Mă refeream atunci la un succes comercial. Cartea a fost bestseller Humanitas la Gaudeamus, s-au vîndut aproape o mie de exemplare în cinci săptămîni. Pentru o carte de acest tip, de istorie literară, e ceva neașteptat, indiferent cît de atrăgătoare ar fi tema. E important pentru că arată un simptom: cititorul de astăzi e interesat de spațiul în care trăiește, de istoria, dar și de literatura lui – pe scurt, de informația care îmbină dimensiunea istorică, geografică, „reală“ cu cea literară. Cred că important a fost și caracterul sintetic al cărții, denumirea de „dicționar“ îți dă garanția măcar a unei imagini de ansamblu, dacă nu a unei imagini complete a celor mai semnificative locuri literare bucureștene.

Mi se pare că „dicționarul“ pe care l-ați făcut e și un fel de istorie literară și sentimentală, care poate împrieteni pe oricine și cu autorii români, și cu Bucureștiul real și ficțional. Are și rigurozitate, și poveste, deopotrivă. Un fel de roman-puzzle, accesibil, fascinant și pasionant. Cum arată „personajul“ care citește cartea voastră?

A. R.: E o definiție foarte bună, asta a fost și ideea de la care am plecat. De fapt, cred că am plecat de la o nevoie proprie, de a avea într-un singur loc, la îndemînă, toate informațiile despre locurile bucureștene, așa cum au fost ele reprezentate în literatură. Cu siguranță, multe dintre informații își vor găsi locul în cărțile noastre viitoare, a fost o cercetare extrem de utilă. Sperăm, de fapt, să fie un instrument util și pentru studenți sau cei care vor să cerceteze literatura și din acest unghi, al geografiei literare, și pentru cititorul obișnuit, care vrea să vadă și altfel, prin ochii unui scriitor, locurile prin care trece în fiecare zi. Oricum ar fi, „personajul“ care ne citește cartea e îndrăgostit deopotrivă de oraș și de literatura română.

Care e punctul din oraș cel mai ofertant pentru scriitori?

A. R.: Mi-e foarte greu să mă opresc la unul singur. Aș zice Calea Victoriei, locul predilect de plimbare al personajelor interbelice, Dîmbovița, ale cărei maluri atrag ca un magnet perechi de îndrăgostiți, melancolici, contemplativi, Șoseaua, spațiu prin definiție erotizat, încărcat de senzualitate, Lipscanii și Oborul, locuri unde pulsează inima comercială a orașului. Dar îndemn cititorul să caute și să descopere și alte străzi și locuri bucureștene, mai puțin centrale și mai pitorești: strada Jarcaleți, de pildă, unde locuiește – cine altul dacă nu – Gore Pirgu, sau mahalaua Filantropiei, cu Tarapanaua, Cuțarida, Buzeștii etc.

Dar cel mai „real“ colț care n-a existat niciodată?

C. C.: Intersecţia dintre străzile Pacienţei, Marcu Aoleriu şi Catilina din Dealul Spirii, unde la orele trei după-amiază, cînd termometrul spune la umbră 33° Celsius, un domn coborît din trăsură caută bezmetic numărul 11 bis, iar la miezul nopţii furtunoase, un „bagabont“ calcă imprudent pe urmele a două cucoane respectabile, cu toată hărmălaia provocată de „haita de cîini de la maiorul din colţ“. Locul e de două ori fictiv, de vreme ce nu există decît pe harta Bucureştiului caragialian, într-un cartier, ce-i drept, real, Uranusul, însă distrus de buldozerele comuniste. Ceea ce nu ne împiedică – ba dimpotrivă – să-l vedem pe Chiriac fugărindu-l mai departe pe Rică Venturiano de-a lungul maidanului, în vreme ce Jupîn Dumitrache îi iese înainte peste uluci „pe la prăvălia lui Bursuc“.

Ce a rămas pe dinafară în acest ghid „turistic“?

A. R.: Din păcate, destul de multe, sute şi sute de locuri. Într-o primă etapă ne‑am dorit să le menționăm măcar numele și operele literare în care apar. În cele din urmă a trebuit să facem o selecție drastică, dicționarul are deja aproape patru sute de pagini.

Cum arată primul vostru București? Literar și real.

C. C.: Primul meu Bucureşti real are două repere: Hanul lui Manuc, unde am stat în săptămîna cînd am dat admitere la facultate – îmi amintesc că aveam televizor în cameră şi trăgeam cu ochiul la meciurile de fotbal de la Cupa Mondială, ediţia ’82, cînd Schumacher l-a faultat rău de tot pe Battiston – şi holul Facultăţii de Litere, unde aşteptam să se afişeze rezultatele. Bucureştiul literar era mai bine reprezentat încă din anii de liceu: vizualizam perfect apartamentul doamnei T. din parcul Filipescu ori casa lui Costache Giurgiuveanu de pe Antim, Observatorul pompierilor în jurul căruia se învîrtea Lefter Popescu şoptind „Viceversa!… da, viceversa!…“, ori Gara unde descindea dl Goe cu mamiţa şi mam’mare care‑i aranjau frumos beretul înainte de a‑l urca în trăsură şi… „La bulivar, birjar! la bulivar!“.

A. R.: Pentru mine, primul București „real“ se leagă de o stradă din cartierul Balta Albă, strada Stejarului (azi Ion Țuculescu). E strada copilăriei mele, cu marele bloc dejist pe care-l vedeam atunci alb, strălucitor, ale cărui etaje superioare se pierdeau undeva în nori – așa a intrat și în ficțiunea mea, în romanul O formă de viață necunoscută e unul din locurile importante. Cît despre Bucureștiul literar, am intrat în el prin strada Mîntuleasa, am citit nuvela lui Eliade cînd aveam 14 ani și mi s-a părut că acolo trebuie să fie centrul orașului, al orașului secret, magic, bineînțeles, care poate fi Bucureștiul.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Corina Ciocârlie (mijloc) -credit: Laurent Bonzon; Andreea Răscuceanu -credit: Ema Cojocaru (jos)

Mai multe