„Poezia se află în toate: nu numai în limbaj, ci și în știință” – interviu cu poetul Bogdan O. POPESCU –

Bogdan O. Popescu (n. 1971) este scriitor și medic neurolog. La finalul anului trecut a publicat o nouă carte de poezie, Cartea războiului (cu 12 desene de Mihai Zgondoiu, Editura Vellant), care se va lansa vineri, 24 martie, la librăria La Două Bufnițe din Timișoara, de la ora 19, iar sîmbătă, 25 martie, la librăria Cărturești din Arad (Atrium Mall) de la ora 13.

În aparență, medicina n-are nici o legătură cu literatura, doar că există cazul Cehov, care, de mai bine de un secol, ne contrazice. Iar la noi, Emil Brumaru sau Răzvan Petrescu. Cum stau lucrurile la dvs.?

Nu, nu, nu, medicina are mare legătură cu literatura, cu arta în general, nu este nimic întîmplător. Zic și la mine, la sfîrșit, însă problema este globală, oamenii realizează prea puțin această conexiune. 

Cehov are impact mai ales fiindcă este un scriitor foarte bun, el nu ilustrează corect subiectul acesta – al scriitorului-medic. Se poate să fi avut o deschidere specială spre literatură fiind medic, dar nu ne poate lămuri acest caz. Cît a practicat medicina Cehov, rămîne un subiect de dezbatere... Ai noștri, pe care îi iubesc pe amîndoi, regretatul Emil Brumaru, un poet delicios în raiul gusturilor, și Răzvan Petrescu, omul care a (re)definit proza scurtă în literatura română în ultimele două decenii, nu au practicat peren și fericiți medicina nici ei. Aș crede, deci, că e vorba mai mult de o vocație generoasă care nu s-a împlinit în medicină, întorcîndu-se apoi cu toții către literatură. 

Răspunsul îl găsiți la oameni care au practicat toată viața și medicina clinică, și literatura – acolo să vă uitați ce deschidere uimitoare dă, în literatură, medicina... Sînt foarte puține astfel de exemple, cum este Oliver Sacks, să ne uităm împreună măcar la Toate la locul lor, ultima sa carte (Editura Humanitas, 2020). Și eu am avut această șansă rară, de a practica aproape continuu ambele arte, și medicina, și literatura, cred că asta este vizibil în volume precum Poemul de gardă sau Cartea dragostei. Vreau să spun că nu am avut doar formare de medic, pentru a ajunge la abandon apoi. În cazul meu, medicina și literatura s-au hrănit una din cealaltă ori s-au desenat ca mîinile lui Escher.

Ajută lecturile științifice limbajului/imaginarului poetic? 

Lecturile științifice deschid lumi diverse, biologice, fizice, astrologice, de orice fel, dînd înțeles mai profund cuvintelor. De aceea ele sînt utile atît limbajului, cît și imaginarului din literatură. Mai departe chiar, poți ajunge să scrii poeme de biologie celulară sau de neurologie (pentru un public de nișă, desigur). Pentru că poezia se află în toate ce sînt. Nu numai în fiecare limbă avem poezie, ci și în fiecare știință. În cum este alcătuit un atom sau cum e construit creierul nostru. După ce o poți vedea, nu îți rămîne decît să povestești ceea ce vezi în cuvinte pe înțeles (aproximativ) pentru alții. 

Spun așa, pentru că tot înțelesul este aproximativ. Le spun asta și studenților mei la neurologie, cînd predau cursul de limbaj. Chiar la cuvinte simple: masă sau casă sau cufăr sau ce vrem, oricît de simplu ar fi cuvîntul, acesta rezonează ușor diferit în mintea fiecăruia dintre noi. La fel, lecturile științifice detaliază variat cuvintele în mintea celor care le parcurg. 

Poate fi RMN-ul „citit” ca un poem? Este poemul un fel de RMN?

Da, RMN-ul poate fi uneori citit ca un poem, pentru că prin RMN vezi o structură biologică, aceasta avînd poezie în ea. Cum stau ventriculii în creier, spre exemplu, pentru mine este poetic. Mai ales că există și variante – cavum septum pellucidum, de exemplu, care te surprind (o variantă anatomică cu trei cavități în loc de două la nivelul ventriculilor laterali). Putem spune și că poemul este un RMN, al unei percepții anume, de obicei trecătoare, dar recognoscibilă, a unei realități.

După Cartea dragostei (Editura Humanitas, 2014), a venit, iată, Cartea războiului, două cărți foarte diferite, dar parte dintr-o trilogie, oare? 

În primul rînd, da, mi-aș dori să încheg o trilogie. Am plănuit asta în perioada în care am început să realizez că se poate construi mult mai mult cu poezia decît surprinderea unor momente și viziuni izolate, oricît de frumoase, neașteptate și electrizante ar fi acestea. Am conștientizat că dezvoltasem deja, în anumite poeme, o tehnică de scris, să îi spun așa, cinematografică. 

Și în ziua de azi, cînd informațiile explodează și toate artele se schimbă ca mijloace, am avut viziunea că asta mi-ar plăcea să fac – să construiesc lumi care să plece de la o consistență veche, dură, pe care să o treacă, cinematografic, în viața noastră cotidiană, redezvelind totodată vechile mituri și povești. 

Există un ritm natural în poezie ca și în viață? Și care-i „povestea” războiului din carte?

Poezia este firesc să urmeze viața, dacă substanța este realitatea, așa cum o percep eu ca scriitor, desigur. Războiul este o stare a minții noastre, a oamenilor, dintotdeauna (atît cît ne amintim cu ajutorul cărților și istoriei). Războiul are nenumărabile dimensiuni – de la războiul între țări pînă la cel între clase sociale, de la cel între clanuri de cartier pînă la cel dintre iubiți... 

Cartea războiului a fost finalizată în 2019, apoi nu am apucat să merg mai departe cu corectura finală și către o editură, fiindcă m-a capturat pandemia. Deci nu am scris-o ca un poet oportunist, văzînd tragedia cotidiană, de la granița noastră din est. Prietenii chiar mi-au atras atenția să am grijă ce scriu în continuare, fiindcă pare că sînt șanse să se întîmple.

Ce va urma Dragostei și Războiului?

Am mai multe răspunsuri, deocamdată nu am ales încă. Primul gînd a fost îndreptat spre Cartea morților (există un document vechi egiptean cu acest nume), însă mă tem de avertizarea prietenilor... Poate va fi Cartea lumilor sau Cartea timpului sau cine știe ce altă carte. Așa cum Cartea dragostei se trage din I Ching-ul Chinei vechi, iar Cartea războiuluidin Epopeea lui Ghilgameș din Mesopotamia, este nevoie să aleg și o nouă inspirație a vechilor culturi. Vreau să savurez deocamdată perioada asta în care mă bucur de ultima mea apariție și pot jongla cu idei pentru următorul plan.

Ce e poezia pentru dvs.: pasiune, hobby, aventură, exercițiu, terapie? S-a schimbat în timp felul în care v-a „servit” poezia? S-a schimbat în timp felul în care dvs. ați „servit” poezia?

Poezia este pentru mine un fel de a trăi, așa încît conține tot ce conține viața. Cînd scriu nu descopăr doar universul, ci mai ales mă deslușesc pe mine. Poezia este, pe de altă parte, modul cel mai simplu în care pot face ceva frumos, de aceea este bucuria mea cea mai accesibilă. Și poezia mi-a „servit” constant bucurii uriașe, de cînd am descoperit-o pînă azi. În schimb, îmi place să cred că eu aș fi „servit” poezia din ce în ce mai înalt, pe măsură ce am acumulat experiențe din ce în ce mai uimitoare și directe pentru mine.

Cu ce parte a corpului scrieți poezie?

Pe lîngă faptul că stau și contemplu cum poezia se scrie singură – am și un poem în carte cu această revelație, pe la sfîrșitul volumului –, eu cred că o scriu cu mîinile și cu fața. Pe vremea doctoratului meu de la Stockholm (cu douăzeci de ani în urmă), m-am oprit într-o seară la aparatul de copiat (la xerox, cum am zice) și am început să îmi copiez degetele, palmele, fața în diverse poziții, atitudini, expresii. Am strîns un volum de imagini care sînt poezie și pe care nu l-am publicat încă. (Uau, ce idee! Acum îl sun pe Dan Pleșa, să îl întreb dacă Editura Vellant ar fi interesată).

Credeți că există o vîrstă anume propice poeziei?

Da, cred că 18-20 de ani. Dacă poți să rămîi cu sufletul acolo și la 80 de ani, ești în regulă, poți scrie poezie bună pînă mori.

Ați scris și proză scurtă. Bănuim că aveți nenumărate povești pe care le-ați aflat în ipostaza de doctor. Le veți scrie vreodată? Și dacă da, ca ficțiune sau ca memorii?

Of, ce îmi faceți! Aș vrea să le scriu tare mult. Îmi trebuie timp. Probabil că ar fi mai simplu ficțiune, să mă desprind de multe condiționări pe care nu știu dacă le-aș putea rezolva altfel. Deși memoriile cred că ar fi interesante pentru o perioadă de transformare complicată a medicinei românești (nu de la bine la rău sau de la rău la bine, ci raportată la toate celelalte transformări).

În războiul din Ucraina s-a aflat că unii soldați ruși care au comis violuri și alte atrocități erau, acasă la ei, familiști, tați de fetițe și aveau preocupări artistice: dans, poezie. Cum e posibil? Cum se explică asta?

Războiul este o altă lume, din păcate și din fericire în același timp. Contează ce știu oamenii că se întîmplă și ce justificări își găsesc pentru gesturi. Nu sînt toți oamenii la fel, nu fac aceleași lucruri pentru aceleași motive. Este un lucru cumplit cel pe care îl evocați, însă situațiile sînt foarte greu de judecat pentru cei din linia întîi, și sînt diferite. Am un poem în carte unde se înfruntă două tabere, iar opușii sînt denumiți ceilalți, nu dușmani.

Ca doctor, ați recomanda(t) poezie pacienților dvs.? Și dacă da, la ce-i ajută? 

Da, am dăruit uneori și cărți, însă totul depinde de educația de bază a pacientului, dacă are receptori formați cît de cît. Literatura potrivită la persoanele potrivite poate funcționa și ca terapie, și pentru recuperare.

Într-o lume în care există atîta suferință, ce poate să (mai) salveze literatura?

Nu știu. Dar poate recrea oricînd lumea, dacă e nevoie.

Chestionar

Ultima carte cumpărată: Theodoros, Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, 2022.

Cartea care v-a schimbat viața: Războiul sfîrșitului lumii, Mario Vargas Llosa.

Scriitorul pe care l-ați descoperit tîrziu: Leonard Cohen (mult după muzica lui).

Cea mai prețioasă carte din bibliotecă: Unu, doi, trei, sau – Traian T. Coșovei, cu dedicație pentru mama lui (primită de la prietenul Sorin Gherguț). 

În ce carte v-ar plăcea să trăiți pentru o vreme: Apolodor, Gellu Naum.

Cu ce scriitor din istorie ați scrie o carte de poezie la două mîini: Nichita Stănescu.

Scriitorul român pe care-l admirați cel mai mult: Mircea Cărtărescu.

Cartea de poezie românească favorită: Aer cu diamante, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu.

Ce muzică ați trimite într-o capsulă spațială să întîlnească alte civilizații: Beatles.

Un film preferat: No Country for Old Men, regia Coen Brothers, 2007.

Un om de știință & autor de cărți preferat: Oliver Sacks.

Ca neurolog, care este lucrul de care ați vrea ca oamenii să fie (mult mai) conștienți: Că totul depinde de creierul nostru.

Dintre toate problemele lumii, care vă preocupă cel mai mult: Timpul.

interviu realizat de Ana Maria SANDU & Marius CHIVU