Poetul șaibelor

Un român, căruia i s-a respins cererea de azil politic în Germania, mînios nevoie mare, critică lipsa de cultură a neamțului de rînd. Supărarea lui nu avea nimic cu vreun conflict marcant, pornise de la faptul că, într-o discuție cu colegii de atelier unde lucra, majoritatea confundau capitalele celor două țări vecine: Bucureștiul cu Budapesta. Cu aer de cunoscător, se interoga cu voce tare: „Asta-i cultură?”. Locuiam în același imobil.

Îi explic părerea mea în legătură cu subiectul, lucru care nu l-a prea convins, ba chiar i s-a părut lipsă de patriotism.

Bunica mea pe linie paternă – Muma, numele frumos cu care o apelam, nume cu aer de illo tempore – era o țărancă analfabetă. Punea degetul în loc de semnătură, iar la un recensămînt național, cînd a fost întrebată de data nașterii, a răspuns simplu, firesc, de i-a dat gata pe cei prezenți: „La culesul porumbului!”. Știa cîte ceva despre bătăliile lui Napoleon și despre cîteva amoruri împărătești, prelucrate de o bogată fantezie, ornament de care nu ducea lipsă. Ba chiar auzise de Bismarck, cîte ceva despre Prusia – nu cunoștea, desigur, afirmația prusacului despre mioritici: „Românii nu sînt o națiune, sînt o profesie”. Ne povestea nouă, nepoților, scurte istorioare pe care, la acea vîrstă, le ascultam cu gura căscată. Cu certitudine, le auzise de la bunici, părinți, frați, trecuți prin armată și războaie, altfel nu avea de unde să le știe. Deci celebritatea celor două personaje era așa de mare încît intrase și în conștiința unei babe neștiutoare de carte dintr-un sat oltenesc pierdut între nisipurile de la o cotitură a Dunării.

Cînd o bătrînă (alfabetizată) dintr-un sat din Normandia, să zicem, sau alta (alfabetizată) dintr-un sat din Bavaria vor ști cine a fost Ștefan cel Mare și Sfînt sau Mihai Viteazul, atunci și eu zic că neamțul de care se face vorbire este un incult. Pînă atunci… ciocu’ mic!

Într-un scuar din centrul  orașului Aalen (Baden-Württemberg), Germania, așezîndu-mă pe o bancă, intru în vorbă cu un sas venit din România. Eram Asylbewerber, mai pe românește un fel de „cerșetor de azil”, emigrant care aștepta cu emoție verdictul rezidenței. Domnul de lîngă mine se numea Dieter Klein, profesor de sport, sibian de origine, care era de vreo treizeci de ani acolo.

Discutăm de una, de alta, istorie, cultură, civilizație, minunîndu-mă de ce aud. Nu avea darul să preamărească nația germană, ba povestea cu emoție despre locurile copilăriei sibiene, anii de școală, Păltinișul, Mărginimea Sibiului etc.

Aducînd vorba despre civilizație, îmi spune una de necrezut. Înainte de război, circula în Germania o carte de maniere elegante, un fel de manual de bună purtare, mai bine zis, care pentru un român conținea sfaturi incredibile. Nu le mai țin minte pe cele cîteva pe care mi le-a menționat, dar pe unul nu l-am uitat nici acum, după aproape treizeci de ani: „Dacă voiai să dai pentru prima dată un telefon unei persoane necunoscute, într-o problemă personală, și dacă era duminică, puteai suna numai între orele 11,45 și 12”. Un sfert de oră numai!

M-am gîndit la mioriticii mei, care fără rușine mă scoală în puterea nopții la Montréal. Unii mai au scuze – necunoașterea diferenței de fus orar. Alții…

În Frankfurt/Main, cartierul Frankfurt-Rödelheim, într-o sîmbătă, sînt invitat la un party de către un dascăl de la școala unde urmam cursul de limba germană. El era profesorul nostru. Nu am fost singurul invitat, erau mai mulți oaspeți. Casele erau lipite una de alta de-a lungul străzii, iar grădinile din spatele lor erau despărțite de nu prea înalte garduri vii. O uniformitate care mi s-a părut curioasă, cel puțin mie, balcanic sadea.

Gazda, neamț get-beget, Herr Professor Dauser, sporovăia la gardul despărțitor cu vecinul, iar soția lui, văzîndu-mă curios, a venit lîngă mine. Mi-a explicat, rar și pe înțelesul meu – obligatoriu la cîtă germană știam – , despre ce era vorba. Voiau să facă un grătar în grădină, iar buna-cuviință obliga primitoarea noastră gazdă să ceară și acordul vecinului; fumul i-ar fi putut deranja pe copiii care se jucau pe gazonul din grădina lui. S-a aprobat, strigă Herr Dauser radios. Civilizație, numele tău este Germania, mi-am zis în gînd.

La Montréal, într-un grup restrîns de prieteni, mai spre sfîrșitul chiolhanului, cînd licorile își făcuseră efectul, după subiecte amestecate despre politică, sport, curiozități nord-americane etc., discuția alunecă spre cultură, ba chiar spre literatură.  Bruma de franceză pe care a învățat-o care pe unde a putut, mai ales după ce dai ceva pe „goarnă”, trebuie etalată.

Nu mai știu cum a venit vorba despre Macedonski, poetul Rondelurilor. Unul dintre cei prezenți – inginer mecanic, aveam să aflu după repriza de rîs nebun ce a urmat –, trezit din amorțeală, și-a adus aminte de „Poetul șaibelor“…  (La rondelle, șaibă în limba franceză.)

Sînt la Budapesta, imediat după răzmerița din decembrie. Într-o vitrină zăresc un evantai colorat de creioane mecanice Faber-Castell, marcă pe care o apreciam din vremea studenției, cînd tata mi-a cumpărat de la un neamț o riglă de calcul cu aceeași siglă. Aveam cîteva creioane acasă, dar cele din vitrină mi-au făcut cu ochiul. Intru, fac un tur al librăriei, aleg un creion și mă duc la casă să fac plata. Cum nu aveam mărunt, înmînez casierei o bancnotă de 100 de forinți. Casiera – distrată sau mînată de alte gînduri „financiare” – îmi dă restul de la 50 de forinți. În bruma mea de maghiară dobîndită într-un oraș din nord-vestul țării, îi explic că i-am dat 100 de forinți, dar nu reușesc să o conving. Insist cam zgomotos și apare șefa. Închide imediat casa mecanică, face inventarul și ies victorios. Mi se restituie forinții cuveniți, primesc scuzele de rigoare, ba mai mult, primesc cadou o ciocolată. E în joc „obrazul” nației!

Dacă întîmplarea ar fi avut loc într-un magazin din țară, sînt sigur că rămîneam fără bani, ba mă scoteau și în șuturi pe ușă…

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: wikimedia commons