Poetul în universul Star Wars
● Radu Andriescu, Jedi de provincie, Casa de Editură Max Blecher, 2018.
Tinde să fie un clișeu a vorbi despre „discreția“ unui scriitor, iar de la un punct încolo devine chiar un deserviciu. Radu Andriescu nu este un scriitor discret, în sensul în care sînt omagiați uneori provincialii timizi, care își lucrează opera în singurătate, avînd parte de o recunoaștere întotdeauna întîrziată și inevitabil condescendentă. Dimpotrivă, e unul dintre cei mai respectați poeți ai generației sale și, totodată, un individualist care evadează din bilanțurile generaționale și regionale. Avînd o voce inconfundabilă datorită volumelor sale mai vechi Sfîrșitul drumului, începutul călătoriei, Punțile Stalinskaia sau Pădurea metalurgică, Radu Andriescu traversează de ceva timp o remarcabilă creștere de formă. După o pauză de creație de vreo șase ani, el a revenit în 2016 publicînd, în doi ani succesivi, două cărți proaspete, un fel de romane-poem despre personaje ficționale, dar identificabile în filigranul biografiei lirice pe care poetul și-a compus-o în tot acest timp: Cînd nu mai e aer și Gerul dintre ei. Iar anul trecut a venit un volum „personal“, în care Andriescu vorbește din nou în nume propriu, un volum valoros, care trebuie să rețină atenția: Jedi de provincie.
În el, Andriescu se proiectează ca Jedi, războinic cu sabie. Dar modelul său, mi se pare, este mai curînd clasicul Yoda din trilogia originală Star Wars, monstrulețul acrobatic care vorbește pe dos, iar nu Jedi-i statuari din prequel-ul din 1999 The Phantom Menace, jucați de alde Liam Neeson și Ewan MacGregor. Dacă eroul său e un Jedi, e unul caraghios ca Yoda, inadecvat, care se bate cu fluturii „printre pîlcurile de ceapa-ciorii“ sau își trîntește sabia de servieta plină cu acte. Legătura cu universul Star Wars este, de fapt, personală și pornește de la o poveste optzecistă, din vremea cînd autorul făcea naveta la Pașcani, la un liceu muncitoresc. Acolo, un elev mediocru, lovit în cap de o bară de neon (asemănătoare, se știe, cu săbiile Jedi) desprinsă din tavan, începe brusc să ia note bune, ceea ce trezește reverii pedagogice violente: poate că elevii trebuie bătuți cu neonul ca să se deștepte. Deci un Jedi provincial este profesorul care, în fața realității mîloase, tinde să accepte eșecul profesional, să se resemneze, să devină și el un bătăuș de elevi, ca toți ceilalți.
Dar această anecdotă riscă să dea o imagine greșită despre poezia lui Radu Andriescu, care nu e narativă decît rareori, și atunci cu un aer de comedie deadpan. În general, poeziile sale focalizează pe detalii reale, care par absurde, dar nu sînt: „îmi pun dimineața morcovul pe cap / și merg la curs“; „stolul de drone zboară tihnit, / pe cerul limpede“; „pînă să vină taxiul, / țigara bucșită cu salpetru / arde de tot“. El face parte din acea școală de poeți – nu chiar așa de bine reprezentată cum s-ar crede după patru decenii de „poezie a realului“ – care crede într-o etică a dicțiunii poetice și evită retorica și „semnificativul“, preferînd revelația în doi peri, iluminarea ambiguă, metanoia îndoielnică, de trei parale. Feeling-ul general este unul de provizorat dureros, de șubrezenie generală, insinuată în lucruri ca și în amintiri: „Mă tem că locul în care nu vreau să fiu / e chiar aici, acum, cînd plouă / și e frig / și nu mai știu la ce folosesc lucrurile permanente, / în viața unui om“. Poetul se plînge că e „obosit și redundant“, înregistrează dese stări de „hipotermie sufletească“ și constată reziduuri afective dureroase în epoca hi-tech: „sînt făcut din plastic, dar mă doare“. Inevitabil, inspirația suferă. Poetul contemplă „hîrtia perfectă, fără litere, / dintr-un unghi mort“ și visează refugiul creator „într-un loc gol. / Cel mai gol loc / pe care și-l poate permite / fără să cadă / în anxietăți inutile. / […] Unul golit doar / de lucruri și umbre mișcătoare, / de unități lexicale și legi gramaticale. / Are nevoie / de așa un gol, mai mic, / care să nu permită expresii frumoase“. Acest loc gol, auster, trebuie să fie spațiul propriei interiorități, de aceea nu tolerează frumusețea de confecție. E un spațiu de maximă intimitate, dureros la atingere, sensibil ca nitroglicerina (mai puțin stabilă decît trinitrotoluenul, am verificat!).
Radu Andriescu se simte incomod atunci cînd trebuie să se prezinte pe sine, deși poezia e genul subiectiv, n-ai ce-i face. El detestă egotismul și refuză mitul personal, ceea ce-l face atipic într-un peisaj plini de douămiiști automitologizanți. De aceea se ascunde sub chipuri de împrumut, mai toate comice, și își cere scuze pentru imaginația sa livrescă: „mă ascund și acum / în spatele unor personaje. / Le spun erou sau jedi, de-o vreme / și caut alibiuri prin cărți“. În compensație, invocă embleme din alte mitologii, de la unele veritabile, dar întotdeauna marginal-exotice (cea islandeză, prin motanul Jola, cea irlandeză, prin eroul Cuchulainn), la altele, culturale: limba toki pona, baronul Hans Phaal, bavareza Raue Elsa, frații bandiți Dalton, compozitorul Hugues le Bars. Produce un jazz frenetic al asocierilor culturale, făcînd să nu-i poți citi poeziile fără YouTube și Google. Adevărul e că mare parte din poezia de azi te trimite la astfel de bibliografie colorată, plină de energie gîfîitoare, care te împiedică să auzi vocea proprie a poetului. Tind însă să cred că, la Radu Andriescu, acest camuflaj cultural nu vine din lipsa de soluții, ci dintr-o mare exigență etică. Poemele sale iscusite mixează aluzii intermediatice și reminiscențe personale, protejînd sensibilitatea ultimelor prin ingeniozitatea celorlalte. Rezultatul e o poezie admirabilă, adevărată tocmai pentru că e atît de ingenioasă.
Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.