„Pianul este cel mai bun psiholog al meu” – interviu cu muzicianul Jay-Jay JOHANSON –

Muzicianul suedezo-britanic Jay-Jay Johanson (n. 1968) a concertat pe scena Palatului Culturii din Timișoara, în 18 februarie, în cadrul festivităților de deschidere a proiectului „Timișoara 2023. Capitală Europeană a Culturii” (timisoara2023.eu).  

Muzica dvs. s-a schimbat de-a lungul celor paisprezece albume scoase de la jumătatea anilor ’90 încoace, nu atît liric, cît muzical. O vreme şi look-ul dvs. a fost cu totul altul.

Aşa e, pentru o scurtă perioadă. (Rîde) Cred că pentru fiecare artist, care creează suficient de mult timp, este imposibil să arate la fel. Sigur, poţi discuta despre David Bowie la infinit, dar e mai interesant cazul unor artişti folk-rock ca Neil Young, spre exemplu, care la începutul anilor ’80 a cochetat cu muzica electronică. Sau John Cale, care uneori apărea pe scenă purtînd o mască. Oricine care a compus şi a cîntat vreme de douăzeci de ani a avut perioade cînd a încercat ceva radical diferit, a schimbat muzicienii cu care a colaborat etc.

În ceea ce mă priveşte, cred că au existat două perioade cînd am deviat de la conceptul meu fundamental de a face muzică: cu albumul Antenna (2002), cînd am cochetat cu muzica electronică; a doua oară cu albumul acustic Spellbound(2011), cînd am învăţat să cînt la chitară. Acestea au fost cele două mari schimbări ale mele, chiar dacă în anii ’90 foloseam samples, iar acum nu prea mai fac asta. Și acum mai reciclez sunete, dar atunci era principala unealtă cu care făceam muzică. Pe noul single, „Finally”, primul de pe cel de-al paisprezecelea album, care va apărea în primăvară, folosesc un sample după Brahms, o compoziție din 1883, cred.

Black Sabbath, Portishead, Kraftwerk, Chopin, Chet Baker... Ce alţi artişti v-au rafinat felul în care compuneți muzică în acest moment?

Încă am eroii adolecenţei, dar acum ascult multă muzică nouă, sînt un mare împătimit al topurilor. Bine, ascult și muzica nouă a vechilor artişti. Uite, pentru mine, cele mai bune două albume noi din acest an sînt albumele lui John Cale (Mercy), un album genial, unde sună mai tînăr şi mai proaspăt ca niciodată, pur și simplu iubesc albumul ăsta! Celălalt e Ryuichi Sakamoto (12), care la 71 de ani continuă să fie tot mai bun. E uluitor ce a făcut în anii ’70, dar iată că încă uluieşte cu muzica lui. Îmi plac însă şi artişti noi, fetele, americanele... 

O ador pe Julia Holter...

O, da, şi e numai un exemplu. Weyes Blood şi celelalte... Fiul meu ascultă mult rapperii tineri ai scenei britanice din Brixton, UK. Îmi place mult muzica nouă.

Auziți despre tineri artişti vorbind despre faptul că dvs. i-ați influenţat pe ei?

Absolut. Cînd primesc mesaje de la ei, îmi dai seama că mi-ar fi plăcut să am Instagram cînd eram copil, să fi putut trimite și eu mesaje eroilor mei muzicali. O chestie nebunească, acum poţi ajunge la oricine!

Cui i-ați fi scris pe Instagram?

A fost o vreme cînd am fost un mare fan al lui David Sylvian. Îmi plăcea muzica trupei lui, Japan, dar cînd a scos primul lui album solo...

The Brilliant Trees...

O, da, cu „Red Guitar” ca prim single, am crezut că e chiar mai bun decît Japan. Începuse să lucreze cu Sakamoto, cu Holger Czukay, cu Jon Hassell. Nu că muzicienii din Japan ar fi fost în neregulă, dar muzicienii cu care a început să lucreze ca artist solo erau mult mai interesanţi din punctul meu de vedere. Pe vreme aceea mergeam mai des la Londra şi obişnuiam să-mi petrec timpul în studioul Opium Arts, să absorb energia acelui spaţiu cu Polaroid şi colaje pe pereţi. Într-o zi, o fată de acolo mi-a spus: „Ştii, David e jos, nu vrei să te duc la el să-ţi semneze niște postcards?”. Deci am fost, la un moment dat, un mare fan al lui. Dar acum cred că, din păcate, e genul de artist care nu a devenit mai bun odată cu timpul. Nu ca John Cale sau ca Sakamoto.

Compune tot mai puţin...

Da, puţin şi nu prea bun. La fel i s-a întîmplat şi lui Scott Walker, care a început să-şi alieneze publicul, muzica însăşi a devenit alienantă, nu că ar fi dificil de ascultat, dar nu mai e ancorată în propriul univers.

Trebuie să spun că mie îmi place la fel de mult şi ce a compus înainte de moartea sa, mi se pare un traseu oarecum firesc. Ştiți că dvs. și Walker aveți amîndoi cîntece inspirate de România, dvs. – „Heard Somebody Whistle”, el – „The Day The Conducator Died”...

Pentru mine, Sylvian şi Walker s-au pierdut undeva pe drum.

„Muzica ajută enorm”

Alţii însă, precum Swans, de exemplu, au parcurs traseul invers, de la o muzică alienantă şi agresivă la ceva mult mai melodios.

E de înţeles: cînd eşti tînăr eşti mai edgy.

Cum stau lucrurile cu dvs.?

Încă mă văd tînăr. (Rîde) Dar fanii mei au o perspectivă mai bună asupra felului în care m-am schimbat. Eu însă niciodată nu m-am oprit. N-am avut nevoie de comeback, mereu am fost creativ. Fiecare album este continuarea directă a celui precedent, pentru că am compus constant. Pînă nu am atins punctul în care să simt că, gata, acesta este un album, am continuat să compun. Fiecare ultim cîntec compus pentru un album îl anunță pe primul de pe următorul album. Știu, în capul meu, unde se termină un album şi unde începe altul. 

Noul dvs. single, care are ceva din Cole Porter, apropo, este un cîntec despre sfîrşitul unei petreceri...

Da, însă o nouă petrecere e pe cale să înceapă. (Rîde)

Sigur că e o coerenţă între albume, dar nu vine şi din felul în care stabiliți ordinea cîntecelor?

Nu e ceva plănuit, se întîmplă pur şi simplu. După ce compun o mînă de cîntece, mă opresc. Nu vreau să ajung în situaţia în care să fiu nevoit să selectez. Prince ori Michael Jackson compuneau cîte 30-40 de cîntece pentru fiecare album şi lăsau pe dinafară trei sferturi după discuţiile cu casa de înregistrări. Poate că și eu încep să compun treizeci de cîntece, dar, dacă nu sînt bune, le abandonez imediat. Le filtrez în capul meu înainte să ajungă pe hîrtie. Cîntecele pe care le-am înregistrat sînt cîntecele pe care le-am compus. Nu am un seif cu cîntece neînregistrate.

Ați simţit vreodată că vă apropiați de momentul în care nu mai aveți idei?

Mereu am simțit asta, mereu există perioade cînd mă gîndesc „O, futu-i, sînt complet golit, am scris fiecare cuvînt, nu mai am nimic de spus!”. Dar asta se întîmplă, de obicei, cînd urmează să plec în turneu și atunci mă concentrez pe setlist, pe repetiţii, mă gîndesc la altceva şi, imediat ce plec în turneu, încep să compun din nou. E un ciclu natural. Compun de 29 de ani și încă nu m-am oprit. Sper că va continua şi nu văd cum n-ar continua, pentru că mereu e ceva ce vrei să spui, apar mereu noi versiuni de a căuta mai adînc în intimitatea şi în persoana mea. Lucruri noi se întîmplă în viaţă, în relaţie, acum am un copil, sînt tată...

Chiar aşa, în cel fel v-a schimbat paternitatea?

Acum e mult mai dificil să plec în turneu, trebuie să stau mai mult acasă, relaţia cu soţia a trecut prin perioade mai grele... Dintr-odată însă am devenit mai puţin preocupat de sinucidere, dintr-odată viaţa mea avea un alt scop, sinuciderea nu mai era o soluţie la problemele mele. Ca adolescent, sinuciderea era mereu o soluţie, mereu am iubit ideea posibilităţii sinuciderii, să pot alege cînd vreau să părăsesc planeta. Faptul că eu şi nimeni altcineva nu putea lua decizia asta în locul meu mă încînta. Ca tată, nu mai merge. Ceea ce e bine. Uite o temă nouă despre care pot scrie. (Rîde)

În aceşti termeni, muzica poate avea beneficii terapeutice? 

Muzica ajută enorm. Mai ales cînd mă aşez la pian. Pianul este cel mai bun ajutor. Improvizez, cînt şi cînt, dar uneori am nevoie şi să pictez sau să desenez. Nu arăt nimănui lucrările mele, dar pictez destul de mult. Am făcut o şcoală de artă şi una de arhitectură, mereu am crezut că voi lucra mai mult în această zonă. Pictura este similară compunerii muzicii, pentru că vine din aceeaşi sursă a creativităţii și îmi place mult. Dar pianul este un ajutor mai bun, chiar decît creionul şi hîrtia. Pianul este cel mai bun psiholog al meu.

Cînd improvizați la pian simţiți că creați sau că descoperiți?

Creez. Nici nu ştiu să cînt cîntecele altcuiva pe dinafară, nu cînt piesele altor muzicieni. Pianul este unealta mea de creaţie, nu învăţ, nu exersez la el, ci creez. Încep cu o improvizație şi apoi dezvolt.

Cîntaţi la şase-şapte instrumente, la ce alt instrument v-ar plăcea să învățaţi să cîntaţi?

La chitară aş vrea să fiu mai bun. Să compum cîntece la chitară e foarte diferit, acordurile acestor două instrumente sînt complet diferite, combinaţia de note, progresia...

Îmi amintesc un interviu în care spuneați că folosiți chitara în felul în care Chopin compunea la pian. Pat Metheny spunea și el undeva că specificul lui vine din faptul că el cîntă la chitară ca şi cum ar cînta la pian.

Îmi amintesc că Brian May, chitaristul de la Queen, spunea undeva că deseori înregistrează părţile de chitară ca o orchestră de coarde, cîntînd notele ca şi cum ar fi cîntate de instrumente diferite. Iată un mod ciudat de a transforma limitările în ceva mult mai mare.

Recent ați postat despre moartea lui Burt Bacharach. Am pierdut mulți muzicieni în ultimii ani, moartea cui v-a afectat cel mai mult?

Moartea lui Lou Reed m-a afectat cu adevărat. Am admirat întotdeauna felul său de a spune o poveste cu un cîntec. Niciodată n-am început să ascult un cîntec de-ale lui fără să vreau să-l aud pînă la capăt. Unele cîntece, unele albume, unele perioade din cariera lui n-au fost tocmai bune, dar în continuare îmi place să-l ascult. Moartea lui m-a afectat chiar mai mult decît a lui Bowie.

Am fost surprins să citesc undeva că Bowie n-a fost o mare influenţă pentru dvs. 

Cînd eram mic, un prieten de copilărie, care locuia vizavi, era mare fan Bowie. Mi s-a părut mereu că Bowie e deja luat (rîde) și poate de-asta am căutat alţi muzicieni. Poate, dacă aş fi fost cu doi ani mai mare, aş fi devenit un fal al lui. Dacă l-aş fi descoperit înainte de albumele Station to Station (1976) sau Low (1977). Dar cînd am început să-mi cumpăr singur discurile, Bowie scotea trilogia Berlinului, dificil de pătruns de ascultători noi, ba chiar şi de ascultătorii lui mai vechi. Pe Bacharach l-am văzut live de două ori: în ’96, apoi în 2002. Era fantastic.

Cum s-a schimbat publicul dvs. de-a lungul anilor, nu doar în funcție de vîrstă şi orientare sexuală, dar şi de naţionalitate?

Am început să am ascultători în Franţa, Portugalia și Spania, acolo am avut primele succese. Apoi am pătruns în Canada, Mexic, Argentina, Brazilia. După Poison (2000), au urmat Rusia, Turcia, China sau Africa de Nord, America de Nord, în special New York și Miami.

Mi se pare că ascultătorii dvs. sînt tot mai tineri.

Aşa e, bărboşii în vîrstă stau acum în spatele sălii cu braţele încrucişate, pe cînd faţa scenei e ocupată de adolescenţi.

Da, şi eu tot în spate stau acum la concertele dvs.

(Rîde) În anumite ţări vin mulţi gay şi queer la concertele mele, îi ador așa coloraţi şi fermecători! În anumite ţări, muzica mea a pătruns în cultura queer, ceea ce mi se pare grozav.

În anii ’90, lumea vă asculta la radio, dar cel mai ușor cumpărînd CD-uri, acum vă ascultă în streaming. Dvs. cum ascultaţi muzica?

Ascult iTunes, iar muzica care-mi place o descarc ilegal. Fiul meu are Spotify, eu nu am nici măcar cont. Nu e genul meu, nu mă nimerește cu sugestiile. Prefer YouTube, unde dau peste b-sides, 12 inches, remixuri, live-uri, astea sînt mult mai interesante pentru mine. Or aşa ceva nu găseşti pe Spotify. Deci sînt un ascultător de YouTube, iar dacă-mi place ceva înregistrez pe telefon ca să am cu mine ca iTunes. În plus, pe YouTube găsesc multe coloane sonore ciudate.

Ştiu că sînteți topit după coloanele sonore.

O, da, descoper mereu coloane sonore noi, în special din anii ’60-’70, horror-uri de la Hollywood, filme porno italieneşti, orice ciudăţenie. Coloanele sonore sînt uluitoare, le ador.

Pentru final: cu ce parte a corpului cîntaţi la pian?

Ha, ce întrebare bună! Improvizaţia e foarte directă: o parte e memoria muşchilor, o parte e inimă, o altă parte e creier, deci e greu de spus. Vorbeam cu Robin Guthrie de la Cocteau Twins, el nu ştie să cînte la chiatră, ştie doar cum să pună degetele pe corzi ca să sune cum îi place. Deci aș zice că la pian cînt cu memoria muşchilor, cu stomacul şi cu inima. Oricum, cu cît mai puţin creier cu putinţă.

interviu realizat de Marius CHIVU