Peter Brook și tăcerea

Brook e născut la schimbarea de solstițiu, pe 21 martie. În ajun l-am întîlnit cîteva ore… Mie, unui român, voia să-mi vorbească despre Rusia și relația cu originile părinților săi, despre exilul lor și persistența ascunsă a lumii lăsate în urmă. Tatăl său, în Lituania, care atunci aparținea Rusiei, se angajase în mișcarea revoluționară, de partea celor care au pierdut – menșevicii –, dar, printr-un miracol, obținut și grație unui bacșiș important, i s-a permis să plece, însă cu obligația, contrasemnată, de a nu reveni niciodată. Exil definitiv – „părinții vorbeau rusește doar noaptea între ei, ca să nu-i audă cei doi băieți”, a căror integrare în lumea Angliei trebuia să fie absolută, căci Rusia le era complet interzisă. Brook va descoperi Moscova doar la începutul anilor ʼ50, cînd prezintă acolo Hamlet, cu Paul Scofield. Reîntoarcere în plin stalinism, încă. Și, povestește el, într-o zi telefonul sună și, cînd o voce necunoscută îl interoghează – părinții, rudele –, el se enervează, dar interlocutorul își explică interesul, deloc polițienesc, spunînd: „Sînt vărul dumneavoastră”. Surpriză intensă căci Brook ignora cu totul ramura familială rămasă în Rusia. „Corespondența era periculoasă și, din prudență, nimeni nu a scris. De altfel, cînd mama a fost interogată, nimeni nu a bănuit, din fericire, existența surorii sale de la Londra. O șansă”, îi explica vărul său. Amintirea lui Peter despre riscurile epistolare pe timp de teroare îmi evocă episodul scrisorii lui Cioran din anii ʼ50, cînd cei care au primit-o și transmis-o au sfîrșit în închisoarea de la Pitești. Ca prietenul familiei noastre, Theodor Enescu, expertul absolut al lui Luchian. Pușcărie pentru un mesaj parizian.

Brook și-a întîlnit vărul după ce-i văzuse un spectacol admirabil cu Ploșnița de Maiakovski și, îmi spune el, „dacă aș fi rămas în Rusia aș fi făcut un asemenea teatru, grotesc și direct”. Vărul i-a fost asistent marelui regizor Meyerhold, care l-a montat ca nimeni altul pe Maiakovski, și, într-un fel, acesta continua tradiția maestrului asasinat undeva în Siberia. Cu Brook, demult, am văzut, împreună, cîteva minute din celebrul Revizor și atunci el își manifesta entuziasmul pentru interpretul lui Hlestakov,  Garin,  „actorul cu cel mai bun ritm pe care l-am văzut”. Cîteodată doar o apariție episodică e suficientă unui ochi expert ca al său pentru a sesiza geniul unui actor. Nu-mi amintesc de interpret, dar îmi amintesc uimirea lui Brook.

Azi, Brook, mai des ca pe oricine, îl evocă pe Meyerhold. În spectacole precum Qui est là sau, mai recent, Why, unde regizorul rus apare ca o victimă a criminalității politice, unde îi auzim vorbele și îi deplîngem destinul. Brook, acum, tot la stalinism revine, la sinuciderea lui Maiakovski și la asasinarea lui Meyerhold. Cu o formulă ce mă tulbură prin pertinența sa, el îmi spune: „Meyerhold este Socrate al teatrului modern”. Cîtă tragedie în această mărturie de iubire pentru victima eroului său emblematic! El uită însă dogmatismul lui Meyerhold însuși, repede convertit la cauza bolșevică, sancțiunile pe care le-a distribuit și obligația impusă lui Evreinov, colaboratorul său co-genial, de a părăsi Rusia și a se refugia la Paris. Împreună, ei au realizat spectacolul emblematic, gigantic, consacrat Ocupării Palatului de Iarnă. Meyerhold, cu puțin timp înainte, semnase cel mai fastuos spectacol imperial, Bal mascat de Lermontov, la Teatrul Alexandrinsk pe care, recent, l-a reconstituit actualul său director, Fokin. Meyerhold s-a asociat Puterii care l-a asasinat, dar Brook pare surd la aceste precizări ce relativizează imaginea „martirului“ său. El îl „sanctifică”. Coincidență semnificativă: tot lui Meyerhold îi dedică marele Kantor Azi e aniversarea mea, ultimul său spectacol neterminat. Meyerhold, un erou al teatrului nostru.

La Moscova, Brook s-a preocupat atunci, în tinerețe, în anii ʼ50, de cel mai celebru eșec al regiei moderne, Hamlet-ul lui Gordon Craig, artistul complet opus lui Stanislavski pe care acesta, în ciuda diferendelor care îi disociau, l-a invitat la Teatrul de Artă, sanctuar al teatrului modern. Craig a imaginat o scenografie antirealistă construită pe baza unor paravane care trebuiau să se deplaseze în funcție de dinamica acțiunii. Și azi le privim cu admirație, Antoine Vitez le-a copiat pentru Hamlet-ul său, dar, atunci, ele s-au prăbușit și cortina a coborît pentru a camufla dezastrul. Pe Brook, acest naufragiu îl pasiona și, îmi povestește el, pe un ger moscovit, a făcut în fața teatrului un lung interviu cu unul dintre colaboratorii lui Craig. „Pasionant”, dar interviul, în mod inexplicabil, s-a șters. Îi sugerez că poate sub efectul intervenției intransigente a KGB-ului, constant performant tehnologic. El surîde și nu exclude ipoteza.

Între apostolul modernității, Craig, și martirul terorii, Meyerhold, se situează figura lui Stanislavski, care l-a invitat pe primul și l-a adăpostit pe al doilea. Stanislavski, artistul generos care și-a deschis teatrul și brațele adversarilor săi ireductibili. „Eu pe el îl iubesc.“

Brook a vrut să pună în scenă Trei surori, dar la Paris, din cauza unei programări excesive a piesei, a abandonat și s-a resemnat cu Livada… Rusia era mereu prezentă, dar altfel. Natasha, soția lui, o va juca pe Liubov. Brook își amintește că, citind Război și pace, și-a dorit ca soție o Natașa pe care, accidental, a întîlnit-o la un bal și i-a cerut mîna. Viața imită arta. Ea o va distribui, cîteva decenii mai tîrziu, în Liubov, care se reîntoarce de la Paris pentru a-și asuma sacrificiul Livezii. Despărțire definitivă de Rusia. Dar, ultim adagiu, Brook o va asocia lui Michel Piccoli pentru un spectacol consacrat corespondenței dintre Cehov și Olga Knipper – rezonanță moscovită!

Fata lui Brook se numește Irina, ca Irina din Trei surori. Rusia nu dispare.

Odată, cînd, entuziast, i-am vorbit lui Brook despre Gorbaciov, el mi-a temperat elanul: „Georges, te înșeli. Gorbaciov nu va reuși. Rusia iubește țarul dictator. Ivan cel Groaznic, Boris Godunov, Stalin…”. Atunci, scepticismul său mi s-a părut abuziv reacționar, azi îl consider lucid realist. Putin domnește inebranlabil peste Kremlin. Iar Brook îl evocă pe Meyerhold, figura emblematică a terorii. Contrastele Rusiei.

Părinții lui Brook sînt evrei de origine, evrei ruși. Și, știind asta, am fost surprins cînd ne-am întîlnit într-o noapte de Înviere la Biserica Rusă de pe strada Crimeea. Niciodată nu m-am simțit mai aproape de el.

Înainte de a-l părăsi în ajunul aniversării a 96 de ani, cînd am rămas singuri, departe de tehnicieni și de însoțitori, el mi-a murmurat: „Știm din ce e făcută materia. Dar nu știm din ce e făcută tăcerea”. Și atunci, evident, mi-au revenit în minte cuvintele prințului danez: „The rest is silence”. Vor fi oare ultimele cuvinte dinaintea tăcerii ale artistului care se stinge și care, ani de zile, mi-a adus bucuria teatrului?

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Viață și teatru pe scena lumii,  Editura Polirom, 2021.