Peter Brook, emoția unor ultime seri

Rezonanță, Shakespeare – acest titlu neobișnuit a atras din nou publicul la Bouffes du Nord, teatru emblematic al lui Peter Brook. Dispozitivul propus e inedit, derutant și emoționant. Peter Brook, la 95 de ani, timp de patru zile, „prefațează“ o versiune concentrată a Furtunii lui Shakespeare. El nu ne invită la un „ultim“ spectacol, ci la o schiță de reprezentație pe care o însoțește cu mărturii de viață, de teatru. Aceste seri le-am resimțit ca evenimente unice unde umanul, poate, depășea arta, sau mai degrabă ele se asociau în numele fidelității lui Brook față de Shakespeare, zeu personal și zeu anonim al teatrului.

Pe Brook l-am auzit și văzut la capătul anului trecut în țara sa natală, vorbind în limba lui natală, un Brook definitiv englez. El sărbătorea atunci, într-un loc universitar prestigios, cincizeci de ani de la legendarul Vis al unei nopți de vară care i-a marcat opera, dar totodată și despărțirea de Anglia în favoarea Parisului. Admiratorii englezi nu i-au iertat-o și, la aceste ceremonii unanimiste, nimeni – în afară de mine – nu i-a evocat îndepărtarea resimțită ca o jignire. Îl regăsesc acum la Paris în acest teatru magic, Bouffes du Nord, ale „cărui ziduri au răsunat, spune el, de cînd am intrat aici prima oară“. Memoria unui mare regizor se manifestă și grație unei arhitecturi durabile, a unui spațiu care îi poartă pecetea. Este marea reușită a lui Brook care și-a pus semnătura pe acest loc, la fel cum Ariane Mnouchkine și-a pus-o pe celebra Cartușerie de la Vincennes sau Robert Wilson pe Watter Mill. Brook odată plecat, Les Bouffes du Nord au devenit un „supermarché“ cultural și, azi, îmi e greu să intru în acest loc sacru pe care îl descopeream la deschiderea sa, acum mai bine de 45 de ani, văzînd Timon din Atena. În sală, mă regăsesc alături de protagonistul de atunci, François Marthouret, și amîndoi, împreună, ne amintim. Teatrul e un act al clipei, dar, în momentele sale de împlinire, el se convertește într-un decisiv act biografic, în memorie, a actorilor sau a spectatorilor. Marthouret e Timon-ul de altădată, azi albit, dar vocea care îi răsună în mine proiectată „ca spre un aer liber“, cum îi cerea atunci Brook, nu și-a stins ecoul. „Adevărul omului stă în voce“, spune Brook. Împreună îl privim și îl ascultăm.

El intră cu un mers șovăitor, ajutat de Marcello, actorul italian care îl va juca pe Ariel în spectacolul ce urmează. Între viață și scenă, o asociație mi se revelează: oare Peter nu e însuși Prospero, care își încheie parcursul în intimitatea lui Ariel? Eterogeneitate poetică! Bătrînul maestru intră ca persoană, nu ca actor, dar însoțit de „spiritul aerului“ care îl ajută să avanseze pînă în centrul scenei. Acolo se așază și începe într-un mod alert, glumeț și ironic. Nimic grav ca introducere. Apoi revine la Shakespeare, dublul său de o viață. Din tinerețe pînă acum… S-a îndepărtat de el uneori, dar a revenit constant la el ca la o iubire niciodată stinsă. Brook nu vorbește despre lecturi radicale și interpretări globale, ci doar despre replici, despre cuvinte shakespeariene pe care merită să le integrăm, să le depunem în noi ca pe o muzică secretă, ca o gîndire poetică ce ne acompaniază. Aceste „fragmente“ se constituie într-o moștenire adunată în timp, dar ea cere discreție căci, precizează Brook, „tăcerea e regimul ce i se potrivește cel mai bine“. Tăcerea protejează puterea cuvintelor care provin cînd direct din textul citit de fiecare, cînd sînt rostite de un mare actor. Dar acestor cuvinte, pentru a rămîne vii, trebuie să le integrăm „vibrația“ – gînd împrumutat de la Gurdjieff, îmi precizează Andrei Șerban. Ea face să „răsune“ cuvintele în noi. Și de aceea ele nu sînt doar o „reminiscență“, ci se constituie într-o „reminiscență vie“, o memorie care se agită în noi, dar nu o memorie mecanică, ci una evenimențială. Memoria unei lecturi, memoria unei voci.

Vederea lui Brook s-a diminuat, nu în urma unei mutilări ca la Œdipe, ci a unui declin biologic, în schimb auzul i-a rămas fin și ascuțit. De altfel, ultimul său volum e plasat sub acest semn: Să joci pentru ureche / Playing for the ear. Să captezi, spune el, „rezonanța“ vorbelor  mai mult decît să cultivi puterea imaginilor. Acum îmi amintesc că Brook, după ce a părăsit Anglia, și-a concentrat căutările în jurul sunetului, al unui sunet „prim“ originar, captat într-o limbă imaginară, „orghast“. Dacă Brook și-a întrerupt apoi expediția în această direcție, Andrei Șerban, fost colaborator al lui, a continuat-o în celebra Trilogie antică, unde „rezonanța“ cuvintelor arhaice invită la o călătorie într-o altă lume, aceea a originilor, ale căror sunete actorii le transmiteau și noi le captam. Putere a rezonanței, depozit mnemonic!

Brook evocă mari actori, ca Paul Scofield, inegalabilul său Lear care nu a rostit niciodată la fel celebrul „Never, never, never… “. Actorii fac să răsune în exterior reverberația vorbelor pentru a exalta arta teatrului. „Rezonanța lor, amprentă auditivă.“ Iar eu îmi amintesc, o jumătate de secol mai tîrziu, chiar mai mult, de cuvintele lui Lear, la București, în agitația „elizabethană“ a Lear-ului său, spectacol fără precedent. „Acum știu să deosebesc o ființă vie de una moartă“ – sensul își revelează profunzimea grație puterii de „rezonanță“ a cuvintelor rostite. Ca acelea ale lui George Constantin în Lear-ul pus în scenă de Radu Penciulescu: „Acum v-am iertat pe toți. Nu-i nimeni vinovat“. Dincolo de timp și spațiu, cei doi „regi“ își răspund prin ecoul ce răsună încă în spectatorul care sînt. Voci depozitate și păstrate în tăcerea protectoare.

Brook evocă filmul lui Clouzot despre Picasso, unde camera e situată în spatele unei plăci de sticlă transparente pentru a înregistra gestualitatea pictorului și a ne arăta, insistă el, că „mișcarea produce mișcare“. Ascultîndu-l, îmi amintesc că, mai demult, l-am comparat pe Brook cu Picasso căci, ca și acesta, Brook nu are un univers, dar pecetea identitară apare, la fiecare dintre ei, din energia procesului, a gestului, pictural sau teatral. În acest loc, care ne permite „să fim împreună“, consfințirea reușitei provine, la final, mai degrabă dintr-o „tăcere vibrantă, o tăcere care răsună în noi“, spune Brook. Și acestei tăceri, suflu urcînd din adîncuri, i-am resimțit impactul cînd Jessye Norman își termina o arie de concert sau Claudio Abbado își punea calm bagheta pe pupitru. Momente de eternitate dinaintea entuziasmului, tăceri care mă însoțesc.

În încheierea uneia dintre seri, Brook se adresează sălii solicitînd întrebări care, discret, se acumulează. Întrebări generale, dar legitime. Brook precizează, cu una dintre acele fraze proprii marilor gînditori orientali: „E important să pui întrebări, dar și mai important e să păstrezi întrebarea în tine, întrebare rămasă fără răspuns. Întrebare în așteptarea unui răspuns“. Indisolubilă, ca aceea pe care a formulat-o el însuși în spectacolul semnat cu Marie-Hélène Estienne, Why? / De ce?.

Apoi Brook se așază printre noi și privește Furtuna într-o versiune concentrată, dar care mi-l evocă pe marele său interpret, povestitorul filozof african Sotigui Kouyaté, și din care putem recunoaște pe scenă cîteva relicve precum micul vapor sculptat în lemn cu pînze roșii, covoarele sau bastoanele de bambus. Regăsim aici acea „naivitate“ pe care a cultivat-o în ultimii ani și care evocă celebra frază a lui Brâncuși: „Cînd ai încetat să mai fii copil nu mai ești artist“. Și, „singur printre ceilalți“, îmi amintesc, dintr-un vechi interviu cu Brook despre „teatrul testamentar“, o întrebare la care el răspundea: „Un testament trebuie să fie vesel“, fără poză, nici patetism. La sfîrșitul serii, Brook se ridică și, însoțit de Marie-Hélène Estienne, părăsește scena, teatrul. Cîte eforturi a făcut pentru a reveni la Bouffes du Nord, ce împăcare a produs el în noi! Asemenea lui Cehov, el „a surîs printre lacrimi“.

A doua zi citeam mărturia unui mare pictor, Hans Hartung, care i se potrivește și lui Brook: „Plăcerea de a trăi se confundă pentru mine cu plăcerea de a picta“. Și, conchide Hartung, de aceea „e imposibil să mă opresc“. Cuvîntul „pictură“ trebuie înlocuit prin acela de „teatru“ căci Brook, nici el, nu vrea, nu se poate „opri“.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).

Mai multe